Piczo

Log in!
Stay Signed In
Do you want to access your site more quickly on this computer? Check this box, and your username and password will be remembered for two weeks. Click logout to turn this off.

Stay Safe
Do not check this box if you are using a public computer. You don't want anyone seeing your personal info or messing with your site.
Ok, I got it
Back To Home Page
Yorkshire Terrier
Tekel
Bermasco
American Pointer
Bullmasiff
Boxer
Bergamasco
Bergamasco este un caine ciobanesc musculos, masiv, cu craniul mare, coada groasa, atarnand pana la jaret, curbata usor in sus spre varf. Intreg cainele este acoperit cu o blana foarte abundenta, ce formeaza codite (suvite rasucite)
Istoric si origine
    Bergamasco este o straveche rasa de caini ciobanesti, ale carei origini se gasesc in urma cu mii de ani. Se crede ca acesti caini sunt originari din Persia (din aria actualului Iran) , unde erau folositi de popoarele nomade la paza turmelor de oi si vite, in asprul climat al muntilor din Persia, pana in vestul Europei, fiind foarte apreciati datorita vigorii si rezistentei lor.

    O parte dintre aceste popoare nomade s-au stabilit apoi in Alpii Italieni, unde au si ramas, cainii lor devenind ceea ce e cunoscut azi sub numele de Bergamasco. Cainii Bergamasco lucrau in stransa cooperare cu pastorii lor, intr-un parteneriat perfect, al carui scop era protectia turmelor de animale domestice. Spere deosebire de alte rase de caini ciobanesti, care in general asculta cu strictete ordinele stapanilor, Bergamasco a dezvoltat un parteneriat unic cu pastorul sau, in vaile izolate ale Alpilor, ei stiind sa actioneze independent de om.

    Astfel, un singur om, cu un numar mic de caini, dar cu un numar mare de animale de pazit, avea nevoie de un partener de lucru cat mai independent in actiuni, astfel, rasa Bergamasco a fost dezvoltata tocmai in aceasta directie.Astfel, in timp ce a invatat sa preia conducerea de la stapan, maniera in care el trebuia sa execute ceea ce i se cerea de catre pastor a fost lasata la latitudinea cainelui. Astfel, cainele a invatat sa identifice problemele si sa gaseasca singur o rezolvare a lor, astfel incat sa indeplineasca misiunea data de pastor in cel mai bun mod posibil, tinand cont totodata si de circumstantele mereu variabile ale vailor alpine.     Rezultatul acestor activitati a fost creerea de caini extrem de inteligenti , care imbina dorinta de a face pe placul stapanului cu abilitatea de a gasi singur o rezolvare pentru problemele pe care trebuie sa le rezolve. De aceea, acest caine se considera a fi mai degraba un partener egal al omului, si nu un subordonat al sau.

Cainele Bergamasco este un caine excelent pentru persoanele care apreciaza inteligenta si abilitatea de a se descurca singur , la un companion. Dupa al II-lea Razboi Mondial, aceasta rasa si-a pierdut puritatea, corcindu-se cu alte rase, si a fost pe cale de disparitie, datorita scaderii dramatice a productiei de lana si a nevoii de caini ciobanesti. Dr. Maria Andreoli, o crescatoare italiana, a fost instrumentul salvator al rasei, aflata in prag de disparitie. Timp de 40 de ani de reproductie dirijata atent, ea a reusit sa refaca si sa dezvolte mai multe linii de caini, care au devenit campioni.
Boxer
Boxer-ii sunt caini foarte prietenosi, putandu-se bucura atat de tare incat isi misca intreg bazinul cand dau din coada. Renumit in Statele Unite inca din anii ’40, Boxer-ul este un caine de casa excelent care si-a primit numele de la obiceiul lui de a fi un „luptator” stand pe membrele din spate si boxand cu labele din fata.
Istoricul si originea
    Exista cateva teorii cu privire la originea boxer-ului. Una dintre teorii, emisa in anii 1800, sustinea ca Boxer-ul a fost creat in Germania, in urma incrucisarii dintre un caine tip mastiff, Bullenbeisser, si bulldog-ul englez. Unul dintre primele exemplare de Boxer a fost Blanka, un Boxer in totalitate alb. Considerata un caine esential in dezvoltarea rasei, Blanka a dat nastere la numerosi pui. Una dintre fiicele sale, Meta von der Passage a devenit un membru important in pedigree-ul Boxer-ului. Se considera ca aproape toti Boxer-ii ar proveni din Meta.

    O alta teorie nu este la fel de credibila. Ea sustine ca Boxer-ul ar fi o rasa de caini mult mai veche, care ar proveni din caine de lupta tibetani.
Indiferent de originea lor, Boxer-ul este un caine utilitar si a fost una dintre primele rase, in Germania, antrenate pentru a efectua activitati in cadrul serviciului de politie. Curajul si vitejia lor i-au facut sa devina caini mesageri pe campurile de lupta in timpul primului si celui de-al doilea razboi mondial.

    Recunoscut prima data de catre American Kennel Club in 1904, Boxer-ul nu a avut succes in randurile familiilor americane pana in anii `40.

Aspectul exterior si dimensiunile
    Boxer-ul este un caine de talie medie, cu un corp patratos, dar cu o alura ce exprima noblete. El este o combinatie de putere si agilitate cu eleganta si stil. Rasa are un spate scurt, membre puternice si un bot scurt si patratos cu maxilarul inferioar iesit in afara si cu cute faciale. Muschii acestui caine sunt bine dezvoltati, fermi si bine evidentiati sub pielea intinsa.    

    Majoritatea Boxer-ilor din Statele Unite au cozile amputate si urechile clupate, dar in unele tari, aceste operatii estetice sunt interzise.
Blana sa este scurta, lucioasa, neteda si aderenta la piele. Poate fi dungata, cafenie sau bruna, cu sau fara pete albe. Boxer-ii complet albi nu sunt foarte frecvent intalniti deoarece crescatorii, in general, ii elimina din cadrul programelor de reproducere datorita predispozitiei lor crescute la surditate.
    Boxer-ul adult are o inaltime la nivelul greabanului de 56-63 cm la mascul si de 53-61 cm la femela. Greutatea corporala variaza in functie de sex, fiind de 27-32 kg la mascul si de 24-29 kg la femela.

Personalitatea
    Boxerul este un caine precaut si atent cu strainii, dar curios si isi va etala curajul neinfricat daca se simte amenintat. Boxer-ii se pot adapta aproape oricarui mediu de viata, atata timp cat sunt in compania oamenilor.
Boxer-ii sunt caini foarte inteligenti, dar pot fi si violenti si de nestapanit. Din acest motiv, dresajul de supunere este obligatoriu. Boxer-ului ii place antrenamentul si va invata rapid. Unele exemplare, bine educate si dresate, au fost utilizate pentru insotirea persoanelor cu diferite handicapuri, la fel de bine ca si pentru paza.

Relatiile cu familia si casa
    Boxer-ul este un caine prietenoas, devotat familiei sale. Caracterul sau este in primul rand jucausi, si mai apoi rabdator cu copiii. Este tolerant vis-a-vis de poznele acestora si adora sa se joace. Boxer-ul este un protector nativ si, daca este dresat, poate fi un bun caine de paza si protectie. Fara o educatie adecvata, unii Boxer-i au tendinta de a fi prea prietenosi, preferand mai degraba sa linga sau sa se joace cu intrusul decat sa fie prudent si rezervat cu acesta.

Aspecte particulare
    Cainii boxer nu necesita o ingrijire speciala, dar necesita un antrenament consistent si consecvent. Blana sa scurta necesita o minima de ingrijire. Desi, sunt animale de companie excelente, cainii din rasa Boxer au tendinta de a se lupta intre ei, in special daca celalalt Boxer este de acelasi sex. Cea mai mare problema in ceea ce-i priveste pe Boxer-i este frecventa crescuta a cancerului in comparatie cu alti caini de   rasa.

Boli si afectiuni curente
    Torsiunea (dilatatia) gastrica este o afectiune brusca ce pune in pericol viata cainelui, asociata umplerii stomacului cu aer si torsionarii acestuia.
    Epilepsia este o afectiune a sistemului nervos care se dezvolta intre varsta de 2-5 ani.
    Discopatia intervertebrala este o afectiune ce implica discurile vertebrale situate intre vertebre. Cainii afectati prezinta durere. In cazuri grave, severe se poate produce paralizia membrelor posterioare.
    Dilatatia cardiaca este o afectiune cardiaca care are ca rezultat marirea, subtierea muschiului cardiac ce formeaza peretii inimii.
    Mastocitoamele sunt tumori maligne care se pot dezvolta atat la nivelul pielii, cat si in organele interne.
In plus, desi acestea nu apar foarte frecvent, urmatoarele afectiuni au fost de asemenea, relatate:
    Hiperadrenocorticismul este o tulburare care afecteaza glandele adrenale (suprarenale). Cand sunt supraactive, glandele adrenale secreta in exces cortizol, producand starea de boala.
    Criptorhidismul este o tulburare manifestata prin lipsa migrarii unuia sau a ambelor testicule in scrot.
    Hipotiroidismul apare atunci cand glanda tiroida nu functioneaza adecvat. In lipsa unei cantitati suficiente de hormon tiroidian, imbolnavirea se poate produce.
    Axonopatia progresiva este o boala degenerativa a sistemului nervos, care multumita eforturilor crescatorilor de Boxer, este astazi, rara.
    Cainii Boxer este predispusi diferitelor tumori si cancere, afectiunii oculare cherry eye, demodeciei, atopiei, acneei, surditatii si incontinentei urinare.
Durata medie de viata a Boxer-ului este de 9-10 ani.
Bullmastiff
Bullmastiff-ul, un caine masiv si afectuos din grupa raselor utilitare, este rezultatul imperecherii bulldog-ului englez cu mastiff-ul englez vechi. Rasa are o istorie relativ recenta si a fost creat initial pentru a pazi domeniile englezesti de braconieri. Astazi, Bullmastiff-ii nu mai sunt la fel de populari, dar cei care poseda acesti caini sunt la fel de loiali rasei, cat este rasa de loiala stapanului lor.
Istoricul si originea
    Istoria Bullmastiff-ului incepe in Anglia in jurul anului 1860. In aceea perioada, proprietarii domeniilor si padurarii aveau dificultati in controlarea ravagiilor produse de catre braconieri. Detinatorii de domenii de vanatoare aveau nevoie de un caine care sa fie capabil sa imobilizeze orice persoana care ar fi indraznit sa le incalce proprietatea pana la sosirea ajutoarelor. Astfel, s-a decis ca cea mai buna combinatie ar fi fost aceea abtinuta prin incrucisarea mastiff-ului englez vechi, conferindu-i noii rase curajul si forta, si bulldog-ul englez, pentru rezistenta. Dupa cateva generatii, combinatia finala (60% mastiff si 40% bulldog) a avut ca rezultat crearea unui caine neinfricat care ataca, dar nu maltrata, la comanda.

    Pana de curand, Bullmastiff-ul era, initial, un caine de paza si protectie, fiind, de obicei, numit "cainele de noapte al padurarilor". In 1924, rasa a fost stabilizata, fiind oficial recunoscuta de catre English Kennel Club. American Kennel Club a recunoscuta rasa abia in 1933. Rasa a devenit populara in cadrul serviciilor militare si politienesti, dar, astazi, este mult mai des utilizata pentru caini de paza si protectie, precum si caine de companie.

Aspectul exterior si dimensiunile
    Bullmastiff-ul impresioneaza prin statura si forta sa. Are un cap mare si lat, cutat si un corp masiv. Compact si puternic, acest caine este descris ca avand o alura care exprima noblete si chiar intelepciune.

    Blana acestui caine este scurta, neteda si lucioasa, deasa si de cele mai multe ori cafenie, tarcata sau dungata (dungi sau pete inchise la culoare pe un fond gri-cenusiu sau maro-roscat).

    Adultul de Bullmastiff prezinta o inaltime la nivelul greabanului de circa 63-69 cm la mascul si de 61-66 cm la femela si o greutate corporala de 50-60 kg la mascul si de 45-54 kg la femela.

Personalitatea
    In ciuda faptului ca este un caine robust si puternic, Bullmastiff-ul este, de la sine, loial membrilor familiei sale si chiar docil si prietenos. Cainii Bulmastiff sunt recunoscuti pentru inteligenta, obedienta, curajul si loialitatea lor.

Relatiile cu familia si casa
I     n mod natural, bullmastiff-ul isi asuma rolul de caine aparator si protector al familiei sale, fiind devotat si tandru, chiar si cu copiii. Bullmastiff-ii traiesc cel mai bine in casele ce au curti mari, dar se pot adapta si vietii intr-un apartament, daca stapanul lor este gata sa le asigure perioade de miscare adecvate. Bullmastiff-ii pot fi tinuti chiar si afara, intr-o cusca cu tarc, suportand cu brio vremea aspra.

Dresajul
    Bullmastif-ii sunt caini de paza si protectie, nativi care raspund bine antrenamentului de supunere. Sunt caini inteligenti si doritori sa invete si sa va satisfaca toate cerintele.

Aspecte particulare
    Datorita masivitatii si fortei lor, Bullmastiff-ii nu sunt caini care se adreseaza orisicui. Au nevoie de o persoana echilibrata si extrem de ferma pentru a le controla iesirile.

Boli si afectiuni curente
    Torsiunea (dilatatia) gastrica este o afectiune brusca ce pune in pericol viata cainelui, asociata umplerii stomacului cu aer si torsionarii acestuia.

    Displazia de sold este o malformatie a articulatiei coxofemurale ce are ca rezultat durerea, schiopatura si artrita consecutiva.
In plus, un numar insemnat de Bullmastiff-i mor din cauza cancerului. Acest caine este de asemenea predispus dermatitei de contact, eczemelor si pierderii parului (alopeciei).

    Durata medie de viata a Bullmastiff-ului este de 8-10 ani.
Teckel
Teckelul este un caine caracterizat printr-un corp alungit si picioare scurte. Jucaus, dar incapatanat, teckelul este un membru al raselor cainilor de vanatoare.
Istoricul si originea
I     n secolul al XV-lea, in Germania, un caine mai mult lung decat inalt, cu picioare scurte si cu urechi lungi, atarnande era utilizat pentru haituirea si vanarea bursucilor. Numele de "dachshund" se traduce cainele-bursuc. In afara de bursuci, teckelii au fost, initial, crescuti pentru a vana mistreti, vulpi si iepuri. Corpul lor lung le permite sa-si urmareasca prada pana in vizuina. In Germania, rasa este in continuare utilizata in acest scop.

    Astazi, in Statele Unite, teckelul se bucura de un alt stil de viata, acela de a fi caine de companie. Existenta altor rase de caini de vanatoare le-au oferit proprietarilor de teckeli posibilitatea de a le aprecia loialitatea si firea energica, afectuoasa si amuzanta.

    Teckelul a fost acceptat oficial in American Kennel Club in 1885.

Aspectul exterior si dimensiunile
    Cainii Teckel au corpuri alungite, picioare scurte si piepturi adanci. Sunt mai robusti in partea anterioara a corpului, caracteristica care le permite sa fie utili si in subteran. Articulatiile radio-carpale sunt foarte apropiate, aceasta trasatura fiind mai evidenta daca animalul este privit din fata si dand impresia ca picioarele sunt strambe. Membrele posterioare apar drepte daca sunt privite din spatele animalului. Datorita eforturilor crescatorilor americani, strambaciunea membrelor a fost atenuata la teckelii crescuti in Statele Unite in comparatie cu teckelii crescuti in alte tari.

    Blana teckelului poate fi neteda si scurta (varietatea "shorthaired" cu parul neted), ondulata (varietatea "wirehaired" cu parul sarmos) si lung (varietatea "longhaired" cu parul lung). Teckelul poate fi monocolor (rosu sau crem), bicolor (negru, ciocolatiu, brun inspicat, gri sau albastru si castaniu sau Isabella cu pete rosu-maron). In afara culorilor mentionate, blana teckelilor se poate prezenta in diferite modele: Dapple (zone deschise la culoare pe un fond mai inchis), pestrit, dungat, baltat. Teckelii proveniti din Statele Unite sunt fie standard, fie pitici (miniaturali).

    Teckelul standard cantareste in medie 9 kg si are o inaltime la nivelul greabanului 35-45 cm., in timp ce teckelul pitic are o greutate de 4 kg si o inaltime de circa 35 cm. Teckelul toy (de jucarie) are o inaltime de 30 cm si o greutate de 3,5 kg.

Personalitatea
    Teckelii sunt extrovertiti si incapatanati, fiind caini foarte vigilenti.

Relatiile cu familia si casa
    Teckelul este un caine de companie foarte indragit. Este curios, perseverent si ii face place sa fie implicat in activitatile familiei sale. Se pare ca teckelii au o energie nelimitata, astfel ca va vor mentine intr-o buna forma fizica. Datorita taliei lor, teckelii pot fi o alegere ideala pentru persoanele care detin pentru prima data un caine. Avertizand sonor, cu promptitudine, cand se apropie vreo persoana straina, acest caine se dovedeste un caine de paza bun. Teckelul se va intelege bine cu copiii, daca creste odata cu acestia. Teckelul adora sa faca gropi si tunele.

    Teckelii cu parul scurt sunt, in principiu, mai usor de intretinut deoarece ei nu necesita o ingrijire frecventa.

Dresajul
    Teckelii sunt caini inteligenti si dispusi sa invete; totusi, uneori, au tendinta de a fi incapatanati si neascultatori. Aceasta trasatura de caracter poate face antrenamentul mai interesant si mai provocator, dar nu mai putin distractiv.

Aspecte particulare
    Teckelii cu parul lung si cei cu parul sarmos trebuie sa beneficieze de o periere zilnica. Aceasta activitate stimuleaza circulatia sangvina de la nivelul pielii si a foliculilor pilosi favorizand mentinerea blanii in conditii excelente. Periatul poate fi, de asemenea, relaxant pentru animalutul dumneavoastra. Urechile pendulante ale teckelului pot crea un mediu propice in interiorul canalului auricular pentru infectii si inflamatii. Teckelii cu parul lung sau cei cu parul sarmos carora li se permite sa alerge nestingheriti prin paduri, trebuie controlati periodic pentru a sesiza eventuali ciulini sau calti din blana.

Boli si afectiuni curente
    Datorita corpului lor lung si a picioarelor scurte, teckelii sunt predispusi tensiunilor neobisnuite asupra discurilor lor intervertebrale si consecutiv, afectiunilor coloanei vertebrale (discopatia intervertebrala).

    Cataracta determina o pierdere a transparentei normale a cristalinului. Afectiunea se poate produce la unul sau la ambii ochi si poate conduce in timp de pierderea vederii.

    Criptorhidismul este o tulburare manifestata prin lipsa migrarii unuia sau a ambelor testicule in scrot.

    Diabetul este o boala a pancreasului asociata unei productii insuficiente de insulina.

    Epilepsia este o afectiune a sistemului nervos care se dezvolta intre varsta de 2-5 ani.

    In plus, teckelii sunt, de asemenea, predispusi caderii parului, fisurii palatine, surditatii, sindromului Cushing, hipotiroidismului, sunturilor hepatice si mastocitoamelor.

    Durata medie de viata a teckelului este de 15-18 ani.
English Pointer
English pointer-ul, cunoscut de asemenea si ub numele simplu de "pointer", este un caine de vanatoare renumit si foarte admirat. Dupa ce ia urma prazii, pointer-ul se opreste instinctiv si pointeaza. Cand cainele se afla in pozitia de pointare, ramane neclintit cu nasul orientat in directia in care se afla vanatul, iar coada este tinuta orizontal, in prelungirea coloanei vertebrale.
Istoricul si originea
    Se crede ca English pointer-ul este primul caine utilizat la vanatoare si a fost creat cu multi ani inaintea setter-ilor. Desi, caini asemanatori au fost utlizati, in acelasi timp in diferite state ca Portugalia, Spania, Estul Europei si in peninsulele britanice, se pare ca Marea Britanie este responsabila pentru dezvoltarea aproape in totalitate a rasei. In crearea rasei au fost implicate multe rase printre care un rol important l-au jucat foxhound-ul, ogarii si bloodhound-ul.

    Prima mentionare scrisa a cainilor pointer dateaza din 1650. La acea vreme, cainii erau utilizati la depistarea iepurilor. Dupa ce pointer-ul descopera iepurii, ogarii erau eliberati pentru prinderea acestora. Odata ce armele de foc au inceput sa fie utilizate de catre vanatori, pointer-ii au devenit recunoscuti ca una dintre cele mai bune rase de caini de vanatoare, deprinse cu tolerarea zgomotului pustii.

Pointer-ul este recunoscut de catre American Kennel Club ca si caine al grupei Sporting.

Aspectul exterior si dimensiunile
    English pointer-ul este un caine de talie medie. Botul este usor arcuit pentru a ridica nasul care-i serveste la un simt al mirosului performant. Nasul (trufa) este de aceeasi nuanta cu culoare cea mai inchisa a blanii. Ochii English pointer-ului sunt maron inchis, castanii, ruginii sau caprui, iar urechile sunt de dimensiuni medii, purtate lasat, lateral pe langa cap. Corpul musculos al English pointer-ului se termina cu o coada groasa la baza si subtire spre varf.

    Inaltimea la nivelul greabanului a acestui caine este de 55-62 cm la mascul si de 54-60 cm la femela, iar greutatea corporala este de 20-30 kg.

Personalitatea
    English pointer-ul este un caine de vanatoare inteligent, afectuos si loial. Are un simt al mirosului exceptional, in special pentru detectarea pasarilor. Acest caine este un concurent nativ si este rapid si curajos. Sunt nascuti cu un instinct natural pentru vanatoare, iar puii in varsta de circa 8 saptamani incep deja a pointeze.
Yorkshire Terrier
Yorkshire Terrier-ul a fost, initial, folosit ca si caine utilitar, devenind mai apoi un animal de companie la moda in Anglia, la sfarsitul Epocii Victoriene.
Yorkshire Terrier-ul, bine cunoscut pentru pletele lungi, curgatoare, este o rasa mititica, dar robusta. Initial, utilizat pentru vanarea sobolanilor, Yorkie este un animal de companie faimos.


Yorkshire Terrier-ul a fost una dintre cele 10 rase de catei ale anului 2005.


Istoricul si originea


Rasa are o vechime de circa 100 ani, dar originile sale nu sunt intru-totul cunoscute. Cand muncitorii scotieni din industria textila au migrat din Scotia in Anglia la jumatatea secolului al XIX-lea, acestia au adus cu ei diferiti caini terrieri, care erau folositi la vanarea sobolanilor. De-a lungul timpului, acesti terrieri au fost imperecheati intre ei rezultand intr-un final si Yorkshire Terrier-ul.


Initial, rasa era denumita „Broken-haired scotch terrier”. In 1870, un reporter in cadrul unei expozitii canine sugera ca acest caine ar trebui sa fie redenumit Yorkshire Terrier, din moment ce dezvoltarea rasei s-a realizat aproape in totalitate in orasul Yorkshire.


Rasa a fost, initial, utilizata ca si caine utilitar, dar, ulterior, a devenit un animal de companie la moda incepand cu sfarsitul Epocii Victoriene, in Anglia. In 1872, Yorkie si-a facut intrarea in Statele Unite, iar de atunci a devenit foarte cunoscut. La inceput, Yorkshire Terrier-ul era un caine de talie mai mare decat cel pe care il stim noi astazi, dar prin programe de selectie a exemplarelor de talie mai mica, el a putut fi miniaturizat de-a lungul anilor pana la dimensiunile acutale.



Yorkshire Terrier-ul apartine grupei terrier-ilor si este recunoscut de urmatoarele oficii si organizatii internationale: CKC, FCI, AKC, UKC, KCGB, CKC, ANKC, NKC, NZKC, APRI, ACR.


Aspectul exterior si dimensiunile


Yorkshire Terrier-ul este un membru al grupei raselor de companie – de agrement. Yorkshire Terrier-ul prezinta un cap lat, cu botul de lungime medie, nas negru si dinti uniformi. Ochii sunt de culoare inchisa, nergii sau caprui, extrem de vioi. Urechile de forma literei „V” sunt purtate ridicat, iar coada este scurtata, de obicei la jumatate din lungimea normala si purtata la acelasi nivel cu sira spinarii. Membrele sunt drepte, cu labe rotunde si unghii de culoare neagra.



Cea mai cunoscuta caracteristica a rasei este blana lunga, curgatoare, care necesita o ingrijire constanta. Atunci cand cainele nu este prezentat in expozitiile canine, proprietarii opteaza, in general, pentru aspectul flocos. Parul lung de la nivelul fetei este, de obicei, prins in varful capului cu un elastic sau o fundita pentru a preveni intrarea parului in ochi. Blana este, in mod caracteristic, albastru-cenusiu inchis sau negru cu nuante de cafeniu. Puii sunt, in general, negrii cu cafeniu.


Yorkshire Terrier-ul adult prezinta o inaltimea la niveul greabanului de 15-17,5 cm, iar greutatea sa corporala este de 3-3,5 kg.

Personalitatea

Yorkshire Terrier-ul pare sa uite ca este un caine foarte mic. Intotdeauna dornic de aventura si de a-si crea probleme, Yorkshire Terrier-ului nu-i este frica de nimic. Poate fi agresiv cu caini straini si cu alte animalute mici; in alte cuvinte, Yorkshire Terrier-ul a mostenit personalitatea terrier-ilor. Sunt usor de educat, desi, pot fi uneori neascultatori si incapatanati. Yorkshire Terrier-ii sunt caini de paza excelenti, alertandu-si cu promptitudine familia cand se apropie strainii. Prin comparatie, femelele au tendinta de a fi caini de paza mai buni decat masculii. Masculii au tendinta de a lasa femelele sa faca toata munca. Yorkshire Terrier-ul poate fi gata sa muste, daca este luat prin surprindere, speriat sau sicanat peste masura, dar, este de regula, tandru si iubaret. Atentie, nu trebuie rasfatati peste masura pentru ca devin nervosi si obraznici. Yorkshire Terrier-ul ii place sa latre, dar poate fi usor invatat sa nu faca asta.


Yorkshire Terrier-ii isi impart de buna voie teritoriul si familia cu alte rase. Sunt, in principal, caini de interior, de casa, dar, din moment ce ei sunt terrieri la origine, Yorkshire Terrier-ii pot trai si afara. Cu o ingrijire si o atentie adecvate, acesti caini pot trai oriunde.


Relatiile cu familia si casa



Yorkshire Terrier-ul nu este, in general, foarte tolerant cu copiii, dar ii accepta daca creste alaturi de acestia. Se intelege cel mai bine cu copiii de varste mai mari, mai linistiti. Sunt afectuosi si loiali familiei lor, dar pot fi agresivi cu strainii, daca nu socializeaza inca din copilarie.



Este un caine indicat cresterii intr-un apartament de bloc, fiind foarte activ in interiorul caminului, nenecesitand o curte. Aveti in vedere ca Yorkshire Terrier-ul nu tolereaza climatele prea reci, preferandu-le pe cele calde.


Dresajul

Yorkshire Terrier-ul este un caine inteligent si usor de educat prin dresajul de baza, dar poate fi dificil de invatat sa fie curat si sa-si faca necesitatile afara.


Aspecte particulare


Chiar daca Yorkshire Terrier-ul este, in general, considerat un caine de companie, el este, totusi, un terrier la origine, astfel ca va haitui si ucide rozatoarele. Din acest motiv, Yorkshire Terrier-ii nu trebuie lasati nesupravegheati in compania animalutelor de companie mici cum ar fi hamsterii, iepurii sau porcusorii de Guineea.

Blana sa lunga necesita o ingrijire zilnica pentru a preveni incurcarea si matuirea acesteia. Blana scurtata necesita o periere si o pieptanare zilnica sau saptamanala, de la caz la caz. Yorkshire Terrier-ul este un caine care naparleste putin sau aproape deloc.



Dantura va trebui controlata si toaletata periodic, intrucat Yorkshire Terrier-ul este predispus afectiunilor dentare timpurii.


Boli si afectiuni curente


In general, Yorkshire Terrier-ul este un caine sanatos cu cateva griji de ordin medical. Totusi, urmatoarele boli si tulburari au fost semnalate cu o frecventa mai crescuta:


Cataracta determina o pierdere a transparentei normale a cristalinului. Afectiunea se poate produce la unul sau la ambii ochi si poate conduce la orbirea caineluii.

Criptorhidismul este o tulburare manifestata prin lipsa migrarii unuia sau a ambelor testicule in scrot.

Urolitiaza este o tulburare care afecteaza tractul urinar avand ca rezultat formarea pietrelor la nivelul vezicii urinare.

Suntul portosistemic este o malformatie a circulatiei sangvine asociata ficatului. Sangele este suntat departe de ficat, avand ca rezultat acumularea toxinelor sangvine si, consecutiv, inrautatirea severa a starii generale.

Luxatia patelara este o tulburare care afecteaza rotula (patela).

Alopecia este o tulburare ce are ca rezultat caderea parului.

Entropionul este o afectiune a pleoapelor ce implica rasucirea spre interior a marginii libere a acestora. Genele de la nivelul marginii libere a pleoapelor irita suprafata globului ocular, putand induce probleme mult mai grave.

Keratoconjunctivita sicca este o tulburare a ochiului care apare atunci cand productia de lacrimi este diminuata sau absenta.

In plus, Yorkshire Terrier-ul este un caine predispus la dwarfism (ostecondroza – tulburare de dezvoltate a oaselor lungi), distocie, hidrocefalie, afectiuni dentare timpurii, bronsite, toleranta slaba la anestezice, digestie lenta, discopatie vertebrala (hernii de disc) si hipoglicemie
Albastra de Rusia
Bombay
Siameza
Albastra de Rusia
Supla si gratioasa, afectuoasa si prietenoasa, loiala si o buna confidenta, Albastra de Rusia frapeaza prin coloritul "albastru" al blanii. Considerata odata favorita tarilor, Albastra de Rusia se bucura astazi de o mare popularitate in randul iubitorilor de pisici.
Istoricul si originea
Albastra de Rusia dainuie de un timp suficient incat originea sa sa fie pierduta in legende si ipoteze. Potrivit istorisirilor, Albastra de Rusia dateaza de secole din orasul port al Marii Albe, Archangel, in nordul Rusiei, la vreo 150 de mile de cercul polar arctic. Nu exista marturii exacte care sa ateste acest lucru, dar invelisul pilos al rasei da crezare teoriei potrivit careia ele s-au dezvoltat intr-un climat racoros, si, tinand seama de diferitele articole, albastre cu parul scurt inca exista in Rusia de astazi. Se crede ca marinarii britanici ar fi transportat pisicile de Albastra de Rusia in Marea Britanie in anii 1860. Prima sa aparitie s-a produs in 1871, in Londra, la Crystal Palace, sub denumirea de "Archangel Cat". In afara de Archangel Cat, in trecut rasa era de asemenea cunoscuta si albastra spaniola, albastra straina si albastra malteza. De-a lungul anilor, denumirea de „malteza” era atribuita mai multor rase de pisici cu blana albastra.

In 1912, Governing Council of the Cat Fancy (GCCF) a recunoscut Albastra de Rusia ca rasa distincta de albastrele britanice cu care aceasta era in competitie, atribuindu-i titulatura de rasa de sine statatoare. Rasa a evoluat pana inainte de al doilea Razboi Mondial, cand era cat pe ce sa dispara.

In timpul anilor 1940 si 1950, doua grupe de crescatori, una in Anglia si alta in Scandinavia, s-au straduit sa salveze rasa de la disparitie prin incrucisarea putinelor exemplare ramase cu alte rase, cum ar fi siameza bluepoint sau albastrele britanice. In 1965, un grup de crescatori britanici si-au canalizat eforturile in directia redarii Albastrei de Rusia aspectul exterior original, prin incrucisarea liniilor create in Scandinavia si Anglia.

Albastra de Rusia au aparut in Statele Unite la inceputul anilor 1900, dar abia in jurul anilor 1960, au existat incercari in directia promovarii si dezvoltarii rasei. Importurile din Marea Britanie au ajutat la imbunatatirea liniilor din Statele Unite, iar, astazi, Albastra de Rusia, varianta americana este considerata atat de performanta incat unele exemplare au fost aduse in Europa pentru a perfectiona liniile pure europene.
Siameza
Originara din Siam (noua Thailanda), Siameza reuseste sa se faca remarcata prin eleganta, supletea si temperamentul sau. In ciuda diferitelor incercari ale vremurilor, Siameza ramane una dintre cele mai raspandite si indragite rase de pisici din Europa. Vioiciunea si afectuozitatea sa o fac un companion captivant, care se va adapta cu usurinta la multiplele schimbari ale vietii cotidiene si de familie.
Istoricul si originea
Siameza era cunoscuta de mult in Siam (noua Thailanda), fapt atestat de prezenta reprezentarilor destul de similare cu Siameza intr-un manuscris provenit din timpul Ayudhei, numele capitalei Siamului intre 1347-1767, manuscris ce se gaseste in muzeul din Bangkok si unde sunt descrise doua varietati de Siameza: una, Siameza regala (pisica regala a Siamului), supla, zvelta, cu extremitatile de un colorit mai inchis si restul de culoarea fildesului si alta varietate de culoarea ciocolatei, cu extremitatile de o tenta mai inchisa, similara Burmezei de astazi. Aceste pisici erau considerate paznicii templelor, mandria Siamului si oricine ar fi indraznit sa fure sau sa faca contrabanda cu acestea era pedepsit cu moartea.

Cunoscuta odinioara ca si pisica regala a Siamului frumoasa si fascinanta Siameza era prezenta doar la curtile regale si in templele Siamului. Exista diferite povestioare cu privire la coada in forma de carlig a Siamezei, potrivit carora printesele isi insirau pe ele inelele, iar pisica isi facea coada carlig pentru a nu exista posibilitatea de a le pierde.

Strabismul, o alta caracteristica a primelor Siameze se spune ca se datora faptului ca aceste pisici erau paznici de nadejde ai templelor Siamului avand sarcina de a supraveghea obiectele de cult din acestea. Pentru a-si indeplinii atributiile, pisica se incolacea in jurul vaselor pretioase si nu le scapa din ochi. Multe dintre exemplarele initiale prezentau strabism convergent si anomalii ale cozii, aspecte initial acceptate de standard, dar cu timpul excluse.

In 1793, exploratorul german Simion Pallas face referiri in consemnarile sale cu privire la Siameza. Nu se cunosc cu certitudine stramosii salbatici ai Siamezei, dar asa cum reflecta ii si numele, regiunea de origine este Siamul.

Primele exemplare aparute in comparatie cu cele ce reprezinta rasa de astazi prezentau un aspect exterior mai rustic, mult apropiat de cel al tipului european, contrastul dintre coloritul extremitatilor si cel al restului corpului nefiind marcant, albastrul ochilor mai putin intens, capul mult rotunjit. Astfel, prin programele de selectie s-a reusit ameliorarea coloritului si aspectului blanii si accentuarea culorii albastre a ochilor.

Siamezele reusesc sa se faca cunoscute si ajung in Occident, abia la sfarsitul secolului al XIX-lea. Primele exemplare au fost privite cu suspiciune datorita parului scurt, aspectului prea exotic pentru gustul european si a constitutiei prea fine. Doi subiecti de origine necunoscuta au fost prezentati in 1871 intr-o expozitie la Crystal Palace, Londra, aparitie ce a dus la reactii variate in lumea iubitorilor de feline. In 1885, in alta expozitie sustinuta la Crystal Palace, Siameza era premiata cu titlul de žcea mai frumoasa pisica dintre cele cu par scurt In 1890, primele exemplare de Siameza sunt importate in Statele Unite si Marea Britanie. In 1892 a fost stabilit primul standard pentru rasa Siameza de catre GCCF (Governing Council of the Cat Fancy), in Anglia. In 1914, Siamese Cat Society of America stabileste standardul rasei, fiind acceptat de catre CFA in 1927.

Siameza este acceptata de urmatoarele organizatii si oficii internationale: American Association of Cat Enthusiasts (AACE), American Cat Association (ACA), American Cat Fancier’s Association (ACFA), Canadian Cat Association (CCA), Cat Fanciers’ Association (CFA), Cat Fanciers’ Federation (CFF), The International Cat Association (TICA), Traditional Cat Association, Inc. (TCA), United Feline Organization (UFO).

Aspectul exterior si dimensiunile
Cea mai frapanta trasatura a Siamezelor (in afara ochilor lor mari si albastri) este coloritul lor caracteristic, numit colourpoint sau pointed. Astfel, corpul pisicii este intotdeauna de o nuanta mai deschisa, in timp ce extremitatile, fata, coada, urechile si labutele (points   extremitatile) sunt intotdeauna de o culoare mai inchisa. In urma unor studii s-a ajuns la concluzia ca distribuirea pigmentatie se face si pe baza diferentei de temperatura. Astfel, extremitatile a caror temperatura este usor mai scazuta, se pigmenteaza mai accentuat.

Cat Fanciers Association (CFA) recunoaste doar patru varietati de culoare la Siameza, respectiv, seal point, blue point, chocolate point si liliac point. Cu toate acestea, alte asociatii feline accepta si alte varietati, cum ar fi: red point, cream point, cinnamon point, fawn point, tortie point, lynx point si tortie lynx point. In cadrul CFA, aceste varietati de culoare ale Siamezei sunt considerate ca apartinand unei rase distincte numita colorpoint cu parul scurt. Siameza se incadreaza in grupa pisicilor cu parul scurt. Varianta cu parul lung este considerata o rasa distincta, numita Balineza sau Javaneza, in functie de desenul blanii.

Exista doua tipuri conformationale. Siameza de expozitie este caracterizata printr-un corp, alungit, elegant, zvelt, linii ascutite si rafinate si un cap alungit, ascutit, de forma conica. Urechile sunt mari proportional cu capul si ascutite, ochii oblici si migdalati, iar coada este mai groasa la baza, conica si similara unui bici.

Tipul traditional de Siameza (de asemenea cunoscuta si ca Applehead) este reprezentat printr-o pisica de talie medie spre mare, robusta cu corpul musculos si o osatura puternica. Capul este mai degraba rotund decat conic, iar urechile sunt de dimensiuni medii, rotunjite la varfuri.

Personalitatea
Siamezele sunt recunoscute pentru talentul lor de a comunica cu tovarasii lor umani. Daca va doriti sa aveti parte de liniste si pace cand va intoarceti istoviti de la servici, aceasta rasa s-ar putea sa nu fie o idee prea buna. Mieunatul prelung al Siamezei poate fi un pic enervant pentru unii, dar crescatorii de Siameze apreciaza abilitatea rasei de a comunica. Siamezele sunt maiestre in manipularea afectiva a stapanului lor. Siamezele sunt sociabile si dependente de companionii lor umani. Sunt inteligente si loiale, pretinzand atentie, afectiune si implicare activa in viata lor. Daca sunt lasate singure prea des, se intristeaza si isi pierd din vivacitatea caracteristica. Odata ce v-ati creat o relatie puternica cu acestea, puteti sa fiti sigur ca veti avea un companion iubitor si devotat pe viata. Relatiile cu familia si casa Foarte energica, cu o capacitate mare de reactie, Siamezei ii place sa fie intotdeauna in centrul atentiei. Sociabila si afectuoasa, nu-i place sa stea singura. Se adapteaza foarte bine la viata de interior, creindu-si anumite tabieturi. Isi stabileste o relatie puternica cu unul dintre membrii familiei, pe care il va urmari necontenit, putand deveni posesiva si geloasa. Este toleranta cu alte animalute de companie si cu copiii, atata timp cat simte ca ea este cea mai importanta. Aspecte particulare

Siamezele au nevoie de o minima ingrijire. Blana lor   este foarte scurta, deasa si aderenta la corp, fara substrat de puf. Piepatanul lor favorit este chiar mana dumneavoastra, care se mangaie bland corpul. De asemenea, puteti utiliza o perie cu peri de cauciuc, astfel ca periindu-le o data pe saptamana le veti mentine blanita curata si lucioasa. Siameza este o pisica care naparleste moderat.

Boli si afectiuni curente
Siamezele sunt, in general, pisici sanatoase, dar, ca si in cazul altor rase pure, la unele linii au fost constatate anumite perdispozitii genetice. Unele Siameze sunt predispuse gingivitelor, amiloidozei (boala distrofica a ficatului) si cardiopatiilor.

Cu o alimentatie adecvata, miscare, ingrijire medical veterinara (vaccinari, deparazitari, controale periodice, etc.) si afectiune din partea stapanului, Siamezele vor fi longevive.

Sunt tinta afectiunilor curente specifice felinelor in general, fara o frecventa crescuta a uneia dintre ele. Masculii nu sunt feriti de sindromul urologic felin (formarea de pietricele la nivel renal sau vezical), motiv pentru care trebuie avuta o atentie sporita asupra alimentatiei si aparitiei eventualelor dificultati de urinare.

Dupa o anumita varsta, in functie si de individ, au tendinta de a depune tartru dentar, cu predilectie pe molari si carnasiere.

Ideal este ca dupa varsta de 6-8 ani, chiar daca aveti un exemplar sanatos, sa-i faceti un control de rutina si cateva investigatii (ecografie, radiografie, analize de sange si urina) pentru a depista din timp eventualele sensibilitati si pentru a incerca
Bombay
Pisica Bombay poate arata ca o pantera neagra in miniature, dar aceasta pisica este complet domesticita. O rasa relativ rara, pisica Bombay este foarte indragita de crescatori datorita aspectului ei exterior si a personalitatii docile. Neagra si cu ochii aramii patrunzatori, aceasta rasa combina aspectul exterior si personalitatea burmezei cu coloritul nergu uniform al americanei cu parul scurt, varietatea neagra.

Istoricul si originea
Rasa Bombay este o creatie a regretatei Nikki Horner. Crescator si exponant inca de la varsta de 16 ani, Horner a imperecheat pisicile premiate de American Shorthair, burmeaza, Exotic, Himalayan, persana si siameza, pentru a obtine pisica care i-a incununat cariera. In jurul anului 1950, in timp ce ea imperechea burmeza neagra si americanele negre cu parul scurt, a pus la cale zamislirea unei burmeze cu blana neagra lucioasa si ochi aramii patrunzatori – un fel de pantera in miniatura. Deoarece Horner si-a imaginat-o ca va arata ca un leopard indian negru, ea si-a denumit opera dupa orasul Bombay (acum Mumbai). In India, pisica neagra este considerata a fi aducatoare de noroc si bunastare, contrar superstitiilor europene potrivit carora ea ar fi un semn de ghinion si aducatoare de nenorociri.

Primul ei efort din 1958 a fost un esec – pisoii produsi aratau mai mult cu americanele cu parul scurt decat cu burmeza neagra. Totusi, in 1965, Horner mai face o incercare, alegandu-si exemplarele de prasila mult mai atent, si in cele din urma, a reusit sa obtina tipul dorit. In ciuda opozitiei crescatorilor de burmeaza, in 1970 Cat Fanciers’ Association a acceptat rasa Bombay pentru a fi inregistrata, iar in 1976 i s-a recunoscut statutul de participant in cadrul expozitiilor feline.

Horner inceteaza programul de selectie in acest stadiu, epuizata de anii lungi de eforturi pentru a face ca rasa sa fie acceptata. Cu toate acestea, alti crescatori, care se indragostisera de frumusetea si personalitatea pisicii Bombay, si-au canalizat resursele pentru a mentine rasa in inimile iubitorilor de pisici. Luand-o de la capat cu linii pure noi, crescatorii Herb si Suzanne Zwecker au produs o noua linie a rasei numita Road to Fame’s Luv It Black. Inainte ca exemplare ale liniei Luv It Black ca castige locul doi in clasamentul CFA, in 1985, pisicile Bombay erau putin apreciate in cadrul expozitiilor feline datorita calitatii slabe a rasei si a opozitiei crescatorilor de burmeza. Luv It Black poate fi regasit in pedigree-ul multor pisici din rasa Bombay. Desi inca sunt putine exemplare din acesta rasa (in 2000 erau inregistrate 97 de exemplare in CFA, fapt ce a plasat rasa pe locul 34 din 40 de rase recunoscute de CFA), rasa Bombay si-a castigat acreditarea, in ciuda opozitiilor, in majoritatea sociatiilor din America de Nord.

Putin raspandita in Europa, rasa isi are, totusi, cateva centre de crestere in Elvetia. Desi recunoscuta de catre CFA, rasa Bombay nu este inca agreata de catre Governing Council of the Cat si nici de FiFe

Rasa este recunoscuta de urmatoarele asociatii si organizatii internationale: American Association of Cat Enthusiasts (AACE), American Cat Association (ACA), American Cat Fancier's Association (ACFA), Canadian Cat Association (CCA), Cat Fanciers' Association (CFA), Cat Fanciers' Federation (CFF),   National Cat Fanciers' Association (NCFA), The International Cat Association (TICA), United Feline Organization (UFO) si Asociatia Felina Romana (AFR). In Europa, rasa este recunoscuta de cluburi independente din Olanda, Franta si Belgia.

Aspectul exterior si dimensiunile
Pisica Bombay este renumita pentru blana asemanatoare pielii de lac si pentru ochii aramii. Pisica Bombay perfecta din zilele noastre este de talie medie, osoasa si musculoasa, o pisica care pare surprinzator de robusta pentru dimensiunile ei. Capul are un contur rotund placut cu unghiuri ascutite, cu ochii bine distantati. Botul este lat si usor rotunjit. Urechile sunt rotunjite si bine distantate una de alta. Coloritul ochilor este de la auriu pana la aramiu. Coada este dreapta si de lungime medie.

Exista doua tipare conformationale ale capului pisicii Bombay, traditional si contemporan. Pisica Bombay traditionala are un bot mai lung si mai ingust in comparatie cu cea contemporana.

Blana, una dintre cele mai frumoase caracteristici ale rasei, este fina si bine aderenta la corp cu un luciu similar lacului. Blana scurta si matasoasa se simte la mangaiere ca si cum ar fi din catifea. Doar o varietate de culoare si model este acceptata – negru compact – desi in urma programelor de selectie apare un anumit numar de pisici de culoarea samurului. Pentru a mentine tipul dorit de blana, conformatie a corpului si capului, crescatorii incruciseaza pisicile Bombay cu burmezele de culoarea samurului. Acest lucru poate genera adevarate probleme. Gena responsabila de culoare samurului este recesiva, iar gena pentru culoarea neagra este dominanta, astfel ca exista probabilitatea mai mare se rezulte pisoi de culoare neagra.

Personalitatea
Daca va doriti o pisica distanta si independenta, pisica Bombay nu este ceea ce cautati. Ca si burmeza, pisicile Bombay solicita atentie constanta, urmandu-va oriunde pentru a o obtine. Sociabile si extrem de afectuoase, pisicile Bombay au tendinta de a indragi intreaga familie mai degraba decat de a-si crea o legatura puternica numai cu o singura persoana. Iubitorii de pisici spun ca aceste pisici sunt, in mod special, tolerante cu copiii.

Pisicile Bombay au mostenit trasaturi de la ambele rase care au condus la formarea lor. Ca si burmeza, pisicile Bombay sunt jucause si inteligente. Ca si americana cu parul scurt, sunt echilibrate temperamental si mai putin vorbarete decat burmeza galagioasa. Cand sunt motivate de golirea bolurilor de hrana sau neglijate, totusi, va vor impartasi ce gandesc. Pisica Bombay nu este fericita daca este lasata singura pentru perioade lungi de timp, astfel ca, este bine sa va ganditi sa-i luati un tovaras pentru a-i oferi companie, daca sunteti plecati toata ziua.

Aspecte particulare
Pisicile Bombay necesita o minima ingrijire; blana lor lucioasa si scurta este usor de intretinut. Crescatorii recomanda utilizarea unei perii cu dinti din cauciuc pentru a inlatura parul mort, in special, in timpul sezoanelor de naparlire, primavara si toamna. Iarna, blana lor devine mai deasa, iar in primavara, aceasta se rareste. O imbaiere din cand in cand este bine venita pentru a indeparta parul mort, asta in cazul in care pisica dumneavoastra este cooperanta.

Boli si afectiuni curente
Pisicile Bombay sunt, in general, pisici sanatoase. Totusi, datorita inrudirii lor stranse cu burmeza, pisica Bombay poate avea aceleasi sensibilitati de ordin medical, acestea incluzand lacrimarea excesiva, maxile asimetrice, afectiuni ale sinusurilor si probleme respiratorii. Se pare ca, pisicile Bombay traditionale au mai putine asemenea probleme, deoarece fetele lor nu sunt atat de turtite.

Masculii nu sunt feriti de sindromul urologic felin (formarea de pietricele la nivel renal sau vezical), motiv pentru care trebuie avuta o atentie sporita asupra alimentatiei si aparitiei eventualelor dificultati de urinare.

Dupa o anumita varsta, in functie si de individ, au tendinta de a depune tartru dentar, cu predilectie pe molari si carnasiere.

Ideal este ca dupa varsta de 6-8 ani, chiar daca aveti un exemplar sanatos, sa-i faceti un control de rutina si cateva investigatii (ecografie, radiografie, analize de sange si urina) pentru a depista din timp eventualele sensibilitati si pentru a incerca remedierea acestora printr-o alimentatie corespunzatoare sau cu ajutorul unui tratament adecvat.
Iepurele de angora
Hamsterul
Daca va doriti un animalut jucaus si vioi, care sa va ofere o companie agreabila si care sa nu va solicite prea multa atentie, hamsterul este ideal pentru dumneavoastra. Singurul dezavantaj este ca traiesc putin, in jur de 2-3 ani.

Aspectul exterior si dimensiunile

Sunt animalute mici si plapande, cu un corp lung si acoperit de o blana relativ lunga si matasoasa.

Capul de forma conica este prevazut cu un bot relativ scurt, de culoare rosie-caramizie, inconjurat de mustati lungi, negre sau albe. Buza superioara este intrerupta pe linia mediana de un sant.Ochii sunt negri, rosii sau roz, stralucitori. Urechile sunt mici si rotunde, membranoase si mai inchise la culoare in comparatie cu blana de pe cap.

Gatul este scurt si musculos.

Toracele de mic capacitate este de forma ogivala, turtit anterior.

Membrele sunt scurte si se termina cu cate 5 degete care se prelungesc cu unghii ascutite. La membrele anterioare, degetele mari sunt rudimentare. Musculatura membrelor posterioare este bine dezvoltata, ceea ce ii permite hamsterului, in anumite situatii sa poarte intreaga greutate a corpului (poate sa stea in doua picioare) si sa efectueze salturi.

Coada scurta si groasa este acoperita cu peri albi.

Bursele testiculare sunt mari si sunt plasate subanal.

Blana prezinta diferite culori si modele. Astfel, ea poate fi monocolora (auriu, cafeniu, crem, alb, rosu deschis), bicolora (alb cu rosu, calb cu cafeniu, cafeniu cu rosu) sau tricolora (cafeniu cu roscat si maroniu deschis).

In general, hamsterii au o greutate in jur de 50-80 grame si o lungime de 8-12 cm.

Personalitatea si comportamentul

Hamsterul este vioi, activ si in continua miscare, necesitand mult spatiu. Sunt animalute blande, sociabile, care se ataseaza de stapanul lor. Daca incearca sa va muste inseamna ca este stresat sau speriat. Le place sa li se de-a atentie si sa fie alintati pentru a se simti in siguranta.

In libertate, hamsterul isi construieste galerii, care difera in functie de varsta, sex si natura terenului. Masculul isi construieste o galerie oblica utilizata pentru indepartarea fecalelor, iar la o distanta mica de aceasta construieste o galerie perpendiculara pentru locuit. Femela construieste o galerie oblica cu doua-trei tunele perpendiculare pe cuib. Masculul si femela traiesc separat, in locuinte diferite. Cuibul in care femela da nastere puilor este tapetat cu un strat gros de fan sau iarba si nu contine provizii.

Hamsterul este un animal solitar, cu activitate aproape exclusiv nocturna. Cand este crescut in captivitate, este mai activ noaptea. Avand tentatia permanenta de a evada, hamsterul deprinde foarte rapid modul de deschidere a capacelor custilor si a dispozitivelor de deschidere, iar cand este deranjat devine agitat si tipa pentru a-si avertiza confratii. Fiind un animalut solitar, prefera sa-si petreaca timpul singur, fara a simti nevoia de companie. Femelele sunt mai irascibile, atacand masculul daca nu se afla in perioada de imperechere. Daca doriti sa achizitionati mai mult de un exemplar este bine sa stiti ca hamsterilor nu le prea place sa traiasca „la comun”. Astfel ca este bine, in cazul in care acestia nu se agreaza, sa-i tineti in „casute” separate.

In general, hamsterul este un animal sociabil care se imblanzeste usor, se adapteaza rapid la conditiile din captivitate daca acestea sunt adecvate si stapanul sau ii ofera afectiune.

Comportamentul sexual la hamsteri depinde complet de simtul mirosului. Dupa ce destupa galeria masculul porneste in cautarea femelei. Daca se intalnesc doi masculi in aceeasi galerie se lupta intre ei, iar invinsul de cele mai multe ori este linsat. Masculii isi dispute intotdeauna suprematia asupra femelelor in perioadele de rut, astfel ca masculii castrati sunt mai putin agresiv sau chiar deloc. De asemenea, mamele cu pui se bat intre ele daca sunt cazate in aceeasi cusca.

Hamsterul este un animal lacom, avand tendinta sa-si depoziteze cat mai multe provizii. Transportul proviziilor pana in galerii se face prin intermediul pungilor jugale, care sunt niste diverticule ale peretilor bucali. Golirea pungilor se face cu ajutorul membrelor anterioare. Pungile jugale sunt utilizate de catre femelele cu pui, in anumite circumstante si pentru adapostirea sau transportarea puilor pe distante scurte. Lipsa hranei determina rapid moarte puilor.
Iepurele de Angora
Datorita blanii sale lungi spectaculoase, iepurele de Angora este o rasa faimoasa. Initial, crescut numai pentru parul lui de textura lanii, iepurele de Angora este astazi o rasa de iepuri de companie, de asemenea. Desi iepurele de Angora este un excelent animalut de companie, blana lui lanoasa este inca colectata, toarsa si tesuta neimplicand ranirea iepurelui, creandu-se in urma acestui proces obiecte de imbracaminte si paturi incredibil de pufoase. Cu alte cuvinte, puteti avea un iepure de Angora in casa pe care puteti sa-l si imbracati, la fel de bine!

Cu toate acestea, parul lor este o sabie cu doua taisuri: iepurele de Angora necesita o ingrijire periodica (pieptanare si periere) si parul lui trebuie indepartat (tuns) la fiecare 3 luni.

Istoricul si originea
Originea exacta a iepurelui de Angora nu este cunoscuta cu exactitate; unii sunt de parere ca ei sunt originari din Ankara, Turcia si ca au fost introdusi in Europa la inceputul anilor 1700. Indiferent de tara de origine, iepurele de Angora si-a facut aparitia in cele din urma in Statele Unite, pentru prima data, in 1934.

Aspectul exterior si dimensiunile
In prezent exista patru rase distincte, recunoscute, de Angora: Angora engleza, Angora franceza, Angora uriasa si Angora satinat.

Iepurele de Angora englezesc
Cea mai mica dintre cela patru rase, Angora engleza are un corp compact si mic, blana lanoasa, matasoasa si lunga, mot in frunte, favoriti la nivelul obrajilor, clopotei la nivelul urechilor si papucei la nivelul extremitatilor membrelor. Iepurele matur cantareste intre 2,2-3,5 kg. Iepurele de Angora englez are o blana fina si delicata, care necesita o ingrijire periodica. Datorita manipularii si ingrijirii periodice necesare, majoritatea iepurilor de Angora englezesti au tendinta de a fi foarte prietenosi si blanzi. Exista multe varietati de culoare acceptate, incluzand, dar nelimitandu-se la alb, alb pointed, negru, albastrui, ciocolatiu, liliachiu, castaniu, cafeniu si asemanator carapacei de broasca. Daca iepurasul dumneavoastra participa in expozitii, el trebuie sa aibe blanita intr-o singura varietate de culoare, amestecurile nefiind acceptate.

Iepurele de Angora frantuzesc
A doua rasa ca talie din cele patru, Angora franceza este o rasa de talie medie, neprezentand zulufii de la nivelul fetei intalniti la Angora engleza. La maturitate, iepurele poate atinge o greutate de 3,5-4,7 kg. Iepurele de Angora frantuzesc prezinta fire de par de protectie aspre care se strecoara prin puful profund lanos, astfel ca necesita mai putina ingrijire. Aceasta rasa se preteaza persoanelor care-si doresc ca animalutul lor sa aiba parul lung, dar care sa necesite putin timp pentru a-l intretine. Iepurii de Angora frantuzesti au tendinta de a fi un pic mai incapatanati si mai distanti. Toate varietatile de culoare acceptate pentru Angora engleza sunt acceptate si la Angora franceza. In plus, la Angora franceza este, de asmenea, acceptata si varietate „broken”, adica albul este asociat cu o alta culoare.

Iepurele de Angora urias
Iepurele de Angora urias este cel mai mare din cele patru rase. Iepurele trebuie sa fie suficient de inalt cu corpul compact, robust, atingand la maturitate o greutate de minim 4,5 kg. Acesti iepuri au un metabolism mai lent; aportul de hrana trebuie sa fie mai mic decat cel proportional taliei lor. Singura varietate de culoare acceptata pentru iepurii de expozitie este albul cu ochii rubinii.

Iepurele de Angora satinat
Angora satinat seamana foarte bine cu o varianta mai mica a Angorei frantuzesti. El a fost initial creat prin incrucisarea iepurilor din rasa Angora frantuzeasca si iepurii satinati. Trasatura care-i diferentiaza de celelalte rase de Angora este textura blanii lor, mai subtire, mai stralucitoare si intotdeauna de o culoare mult mai intensa decat celelalte rase de Angora. La maturitate, iepurele de Angora satinat poate atinge o greutate corporala de 3-4,5 kg. Iepurii de Angora satinati, in special tineretul, necesita o ingrijire periodica datorita finetii blanii lor. Varietatile de culoare acceptate sunt aceleasi ca in cazul Angorei englezesti si frantuzesti. Daca iepurasul dumneavoastra participa in expozitii, el trebuie sa aibe blanita intr-o singura varietate de culoare, amestecurile nefiind acceptate.

Adapostirea
Multi iepuri pot fi crescuti cu usurinta in casa. Ei pot fi invatati sa-si faca nevoile la litiera.

Aveti grija ca iepurilor le place sa rontaie asa ca asigurati-va ca toate cablurile sunt bine ascunse si obisnuiti-va cu ideea ca o parte din mobila dumneavoastra va fi roasa. Daca alegeti sa-l tineti in cusca, asigurati-va ca cusca are minim dimensiunile de 60x60x120 cm. Daca cusca are planseul din sarma, peste acesta este bine sa asezati o scandura din lemn pe care iepurele sa poata sta astfel incat picioarele sale sa nu fie lezate.

Pentru iepurii de apartament se preteaza mai degraba o cusca cu grilaj din plastic si fundul mobil din plastic perforat, cu tavita pentru evacuarea dejectiilor. Cusca trebuie sa fie prevazuta cu o pardoseala absorbanta cu fund dublu. Cusca trebuie sa fie spatioasa pentru a-i oferi iepurelui conditii confortabile, de odihna, miscare, hranire, adapare, reproductie, fatare si crestere a puilor.

Dimensiunile si forma custii depind de starea fiziologica si de destinatia animalutelor.

In interiorul custii se va amplasa fie un vas, fie un jgheab pentru nutreturile voluminoase (uscate sau verzi). De asemenea, va fi necesara amplasarea unui alt vas pentru nutreturile concentrate si a adapatorilor.

Curatatea custilor si a accesoriilor se va face periodic.

Hranirea
Sunt animale erbivore, putin pretentioase. Alimentatia este un factor esential in mentinerea sanatatii iepurelui. Iepurii consuma nutreturi de origine vegetala: plante verzi, fibroase uscate, suculente, radacinoase, siloz, furaje concentrate si nutreturi combinate.

Furajele verzi se administreaza dupa palire, deoarece favorizeaza aparitia balonamentului abdominal si a enterotoxiemiei. Radacinoasele se curata de pamant, se spala abundent, se usuca, administrandu-se tocat. Cartofii se administreaza numai fierti.

Ratia pe intreaga zi se imparte in tainuri, cea mai copioasa masa administrandu-se seara. Nutreturile concentrate vor fi administrate sub forma de granule.

Asigurarea apei proaspete in permanenta este un factor esential. Necesarul de apa zilnic este de 0,7 litri/zi la femelele gestante si masculi, de 1,5 litri/zi la femelele in lactatie si de 0,4 litri/zi la tineret. Lipsa apei provoaca o scaderea a aportului de alimente si duce la aparitia imbolnavirilor.

Daca iepurii sunt crescuti in apartament este recomandat sa fie hraniti cu meniuri complete speciale pentru iepurasi pe care le gasiti in pet-shop-uri si care le asigura un regim alimentar echilibrat si complet. Necesarul de granule pentru iepurele de Angora este de un sfert de pahar/2 kg corp, zilnic. Iepurii mai mici de 8 luni pot fi hraniti cu granule simple pe baza de lucerna la discretie.

Nu se recomanda administrarea in hrana iepurilor a urmatoarelor produse: dulciuri, prajituri, mere, pere, pepeni, zmeura, mure, ananas, banane si struguri care sunt bogate in glucide si i-ar putea determina iepurelui diferite tulburari gastro-intestinale.


Continuarea pe pagina urmatoare


Aspecte particulare
Puii se nasc lipsiti de par, cu ochii inchisi. La 4-5 zile dupa nastere, parul incepe sa creasca pe cap, pentru ca la varsta de 18-20 zile, corpul sa fie in intregime acoperit cu par. Ochii se deschid la varsta de 10-12 zile.

La iepure, incisivii superiori sunt dubli. Iepurii se nasc cu incisivi si premolari; unii dinti au caracter permanent, iar altii sunt de lapte si vor fi schimbati.

Odata cu inaintarea in varsta, apar modificari ale dintilor, unghiilor, ale parului, oaselor si ale organelor genitale. La varsta de 60 zile se produce prima naprlire.

Unghiile subtiri, elastice si ascutite cresc continuu, dar, pana la varsta de 1 an, ele nu sunt observabile, intrucat sunt acoperite de parul labutelor. Odata cu inaintarea in varsta, unghiile se modifica, devenind moi, lungi, groase si tot mai curbate. Culoarea lor se inchide cu trecerea timpului, iar pe suprafata lor apar valuri circulare de corn, care indica perioadele de gestatie sau de hranire deficitara.

Oasele lungi cresc pana la varsta de un an.

Viata reproducatoare
Maturitatea sexuala este atinsa de iepurele de Angora in jurul varstei de 4-6 luni.

Varsta optima pentru imperechere este de la 7-8 luni. Imperecherea se face dimineata intre orele 6-7 si seara intre orele 18-20 in lunile de vara si intre orele 10-15 in lunile de iarna. Actul imperecherii dureaza circa 2 minute. Femelele pot fi folosite la reproducere pana la varsta de 3 ani, iar masculii pana la 2-3 ani. In cazul exemplarelor valoroase, viata reproducatoare poate dura pana la varsta de 4-5 ani.

Controlul gestatiei se face prin palparea abdomenului, fetusii putand fi simtiti dupa 14 zile de la monta. Fatarea se produce fara dificultati, rareori intalnindu-se distocii sau hemoragii dupa fatare.

Femela este prolifica dand nastere la 5-8 pui/fatare si putandu-se reproduce de 3-5 ori pe an.

Ingrijirea
Iepurii sunt animale active carora le place sa alerge si sa sara, astfel ca este esential sa le asigurati un spatiu sigur pentru miscare. Daca lasati iepurasul liber prin casa, trebuie sa fiti atenti la cablurile electrice intrucat acesta are tendinta de a le roade;

Blana iepurelui trebuie periata aproape zilnic, pentru a o mentine curata si lucioasa, pentru a indeparta eventualele fire de par moarte, parazitii sau alte mizerii;

Saptamanal se vor verifica dintii, nasul, ochii si urechile pentru a le mentine in perfecta stare si pentru a descoperi eventualele aspecte anormale.

Unghiile, daca nu sunt tocite in mod natural, vor fi taiate la fiecare 2 luni.

Boli si afectiuni curente
Ca si in cazul altor iepuri, iepurele de Angora nu tolereaza temperaturile extreme, prea scazute sau prea ridicate. Sunt predispusi obstructiilor datorate ghemurilor de par si incurcarii blanii daca nu sunt ingrijiti adecvat. Iepurii trebuie periati zilnic pentru a inlatura parul mort, care ar putea induce problemele anterior mentionate. Alte implicatii de ordin medical includ raia auriculara, pasteureloza, bolile respiratorii, afectiunile dentare, litiaza urinara si fracturile de coloana.

Indiferent de varsta, iepurele de Angora este predispus diferitelor boli infectioase, nutritionale, parazitare si micotice, precum si diferitelor afectiuni de reproducere. Printre cele mai frecvent intalnite si cele mai agresive ca evolutie, la iepure se semnaleaza urmatoarele boli:

Boala hemoragica a iepurilor este o boala infecto-contagioasa, de natura virala, care afecteaza cu predilectie iepurii in varsta de peste 50 de zile si care se caracterizeaza din punct de vedere clinic prin anorexie, apatie, jetaj spumos-hemoragic sau epistaxis, semne nervoase cu agitatie puternica si tipete inainte de moarte. Masculii sunt mai sensibili. Animalele cu forme clinice se eutanasiaza, neexistand un tratament specific, iar cele sanatose se vaccineaza de urgenta.

Mixomatoza iepurelui este o boala infecto-contagioasa, de natura virala, care afecteaza iepurii de orice varsta. Dupa o perioada de incubatie variabila (4-10 zile), boala debuteaza cu hipertermie (febra) si blefaroconjunctivita sero-mucoasa si apoi muco-purulenta. Ulterior, boala poate evolua sub trei forme:

- forma nodulara, forma principala de manifestare a bolii, se caracterizeaza prin aparitia in tesutul conjunctiv subcutanat din regiunea capului (pleoape, bot, urechi) si apoi in regiunea organelor genitale, pe abdomen si perianal a unor tumefactii edematoase, pastoase. Nodulii cresc in mod continuu, deformand regiunile in care se formeaza;

- forma respiratorie este forma cea mai des intalnita la sugari si tineretul intarcat, terminandu-se cu moartea rapida a animalutului;

- maladia butonilor rosii sau negri se constata la iepurii de Angora la 7-10 zile dupa recoltarea parului si se caracterizeaza prin eruptii cutanate, initial, rosii si apoi maroniu-negricioase, situate in zonele depilate.

Animalele depistate sau suspecte de mixomatoza sunt eutanasiate.

In scopul prevenirii acestor maladii infecto-contagioase exista un vaccin bilavent contra mixomatozei si hemoragiei septice, care se administreaza de doua ori pe an, primavara si toamna, la iepuri incepand de la varsta de 1 luna.

Leucoza iepurilor sau leucemia limfoblastica este o viroza rara a iepurelui care se manifesta prin simptome putin caracteristice, slabire continua pana la cahexie si marirea in volum a nodulilor limfatici.

Achizitionarea
Achizitionarea acestui tip de animalut se poate face de la diversele pet-shop-uri sau chiar de la crescatori. Ceea ce este mai greu este alegerea unui exemplar sanatos. Varsta optima de achizitionare a acestor animalute este de circa 2-3 luni, pana la aceasta varsta trebuind sa stea alaturi de mama pentru a se dezvolta adecvat.

La fel de important este ca viitorul proprietar sa-si insuseasca minime informatii cu privire la hranirea, adapostirea, ingrijirea, comportamentul natural si principalele boli ale iepurelui. Cunoscand aceste lucruri va va fi mai usor si veti putea sa-i oferiti „prietenului” dumneavoastra cele mai bune conditii pentru a fi pe deplin fericit si sanatos.

Un iepure sanatos este vioi si sperios, are blanita curata, fina si lucioasa, ochii sunt clari, sticlosi, iar zona anala este curata, fara resturi de materii fecale.

Speranta medie de viata a iepurelui de Angora este de 5-6 ani. Daca iepurii sunt sterilizati inca din primii ani de viata, speranta de viata poate creste pana la circa 10 ani.

24 Ianuarie 2008
Papagal Jako
Papagal Jako
Papagalul Jako (papagalul gri african) uimeste prin frumusetea si inteligenta sa. Apreciat pentru capacitatea sa de a invata si de a reproduce atat sunete, cat si cuvinte, Jako este considerata cea mai vorbareata pasare de colivie. Foarte prietenos, Jako se face usor placut de iubitorii de toate varstele. Numele de Jako i-a fost atribuit de catre marinarii portughezi.
Achizitionarea

Inainte de achizitionarea unei pasari exotice este indicat ca viitorul detinator sa se informeze cu privire la biologia, patologia, modul de viata si intretinere a speciei dorite. Inainte de cumparare, pasarea trebuie atent observata in ceea ce priveste aspectul exterior si comportamentul, renuntandu-se la achizitionare in cazul in care exteriorizeaza unele aspecte dubioase. Dupa achizitionare solicitati referiri detailate cu privire la sortimentele folosite in hrana, modul de pregatire al acesteia, fructe si verdeturi care pot fi sau nu administrate. Ca si in cazul altor animalute de companie, asigurati-va ca achizitionati un exemplar tanar intrucat acesta se va adapta cu un mai mare usurinta. Se vor prefera exemplarele vivace, „sperioase”, aceste atitudini fiind atribute ale varstei tinere. Obisnuirea cu nou proprietar si noul mediu de viata se va realiza treptat, prin acoperirea in primele zile, timp de cateva ore, a coliviei sau volierei cu un tifon. Acest lucru ii ofera pasarii siguranta si posibilitatea de cunoastere si adaptare in noul mediu de viata. Jako este foarte sociabil, necesitand o atentie deosebita din partea proprietarului. Daca nu puteti sa-i acordati suficient timp, idicat ar fi sa achizitionati de la inceput o pereche.

Aspectul exterior si dimensiunile

Exista doua varietati de Jako: papagalul gri african Timneh si paragalul gri african Congo. In afara acestora, mai sunt intalnite alte doua varietati, dar cu o frecventa mult scazuta: Cameroon-ul, de talie mai mare decat Congo (colorit argintiu) si Ghana, de talie mai mica decat Congo, similara papagalului gri african Timneh, dar cu gatul mai lung. Papagalul gri african de Congo are lungimea de 33-40 centimetri, deschiderea aripilor de 45-50 centimetri si cantareste 450-550 de grame. Femela este mai mica decat masculul, avand gatul mai subtire si mai lung. Papagalii gri africani au pene gri, cu exceptia celor din coada, care sunt rosii, iar în jurul ochilor prezinta un inel alb. Ciocul încovoiat, de culoare gri-închis. Jako atinge maturitatea corporala in jurul varstei de 4 ani.

Adapostirea

Jako necesita un spatiu de locuit destul de extins, desi el poate fi lasat pentru perioade mai lungi, liber, in afara coliviei. Ca si in cazul altor pasari de apartament, este importanta amplasarea coliviei. Colivia va trebui asezata intr-o parte a camerei ferita de curenti de aer, bine luminata. Colivia trebuie sa fie suficient de spatioasa pentru a-i permite pasarile sa-si poata deschida aripile. Aveti grija sa alegeti o colivie sau voliera care sa poata fi usor de curatat, din materiale care sa nu se deterioreze rapid. Recipientele pentru apa si hrana trebuie sa fie confectionate din materiale rezistente astfel incat sa nu existe posibilitatea sa le distruga pasarea si sa reziste la fierbere. Recipientele se vor curata zilnic, cu apa fiarta si cu o perie mai dura. Incercati sa evitati detergentii care pot fi toxici pentru pasare.

Hranirea

Sunt pasari cu alimentatie aproape exclusiv vegetala. In libertate, se hranesc cu seminte, fructe si alte vegetale. In captivitate, alimentatia se compune din seminte de cereale (grau, secara, porumb, alte boabe mici, etc.), fructe exotice si autohtone (mere, kiwi, mango, ananas), legume (conopida, morcovi), verdeata si ramuri tinere. Este strict interzisa administrarea cepei, ciocolatei, ciupercilor, avocado. Ratia zilnica trebuie sa constea in 2/3 sau ½ legume proaspete si numai 1/3 seminte vitaminizate.
Perusul


Indragit datorita vivacitatii, coloritului si trilurilor sale, perusul se bucura multi admiratori in randul iubitorilor si crescatorilor de pasari. Denumirea stiintifica a perusului este Melopsittacus undulates si provine de la cuvintele melos (grec.)   melodie, psittacus (grec.) papagal si undulates (lat.) ondulat.

Istoricul si originea

Perusul este originar din Australia, fiind intalnit aproape in toate regiunile. Din cercetarile paleontologilor reiese ca stramosul perusului de astazi ar data din timpul dinozaurilor, fiind urmasul comun al reptilelor si pasarilor. Motivul acestei concluzii este acela ca solzii la reptile si penele la pasari se formeaza subcutanat (sub piele). Mai mult, atunci cand penele ies in intregime de sub piele sunt "žmoarte" si incepeaza sa mai creasca, dar amandoua, atat penele cat si solzii, raman atasate in foliculi, sub piele. Se presupune ca urmasul comun al reptilelor si pasarilor este o creatura peristorica care a trait acum aproximativ 4 milioane de ani in urma si se numea Archaeopterix. Aceasta creatura este prima fosila descoperita care prezenta atat solzi, cat si pene, penele crescand pe partea inferioara si pe coada, iar picioarele din fata se asemanau cu niste aripi in formare. Ceea ce este important de stiut este ca Archaeopterix nu zbura. In acele vremuri, Australia, Africa, America de Sud, India si Antarctica formau un singur continent. Aproximativ acum 100 milioane de ani, acestea s-au desprins una de alta formand continente separate si migrand spre pozitia lor actuala. Cu 15 milioane de ani in urma, Australia era acoperita de paduri, iar in mijlocul ei existau mari interioare. In jurul acestei date, clima a inceput sa se schimbe incetul cu incetul, padurile au disparut, lasand in urma lor desert, iar marile interioare au secat, ramanand imense depresiuni. Perusul salbatic, se crede ca ar fi avut dimensiuni mult mai mari decat cel din zilele noastre. Se pare ca ar fi avut surse de hrana constante si abundente, ceea ce i-ar fi permis o dezvoltare mai impresionanta, nu trebuia sa zboare pe distante lungi pentru procurarea acesteia asa cum o face in zilele noastre, iar clima era mai temperata, cu temperaturi mai putin ostile si cu mai multe surse de apa. La sfarsitul secolului trecut s-a descoperit o pestera in sudul Australiei in care a trait o specie de lilieci carnivori, mari consumatori de perusi. Numeroase portiuni din corpul perusilor au cazut pe jos si s-au fosilizat. Perusii fosilizati dateaza de acum circa 4 milioane de ani. Aceasta descoperire a demonstrat ca perusul salbatic a ramas aproape neschimbat in toata aceasta perioada si ca este un adevarat supravietuitor, fiind capabil sa zboare si sa paraseasca cuibul dupa numai circa 4 saptamani de viata. Dupa cum se constata din datele oferite, perusul nu a evoluat foarte mult in ultimii 4 milioane de ani. Toate exemplarele domestice pastreaza gene originale de la perusul salbatic. Multe dintre varietatile de perusi pe care le detinem fiecare dintre noi au fost create si selectionate de ornitologii din Marea Britanie.

Aspectul exterior si dimensiunile

Perusul obisnuit are pe piept un penaj verde-deschis, aripi de culoare verde cu terminatiile negre, iar capul este galben cu dungi negre. La pasarile tinere se constata prezenta unor dungi negre pe frunte, iar ochii sunt in intregime negri. Pe masura ce inainteaza in varsta, dungile de pe frunte se retrag catre spate, iar in jurul pupilelor se formeaza un inel alb. La pui, narile sunt colorate in alb la femela si in roz la mascul. Exista mai multe varietati de perusi obtinute prin incrucisari, fiecare fiind diferentiata prin talie, aspect exterior si coloritul penajului. Ca si varietati de culoare se pot intalnii perusii galbeni, albastri, violet si albinosi (albi imaculati). Diferentierea sexelor se poate realiza cu o mai mare exactitate dupa varsta de 6 luni, cand femela va avea fosele nazale gri-maron, iar masculul albastru.

Printre varietatile de perusi cel mai frecvent intalnite se numara si perusul baltat dominant. Aceasta are un penaj foarte variat, combinatiile cele mai frecvente fiind verde si galben sau albastru si alb. Baltatul dominant se imperecheaza usor, deoarece doar unul dintre membrii cuplului trebuie sa fie baltat pentru a se obtine pui similari. Atunci cand au o pata mare si colorata pe piept, perusii baltati sunt supranumiti "žvargati".

Marimea perusilor este de circa 14-18 cm lungime.

Personalitatea si comportamentul

Perusii sunt animalute extrem de sociabile, in libertate, traind in cupluri si in colonii formate din sute de exemplare. In captivitate, se obisnuieste usor cu noile conditii de viata, dar ii place intotdeauna sa aiba un partener sau sa i se acorde multa atentie si afectiune. Va suporta usor orele in care lipsiti de acasa daca va avea alaturi un companion de aceeasi specie, fie el perus sau alta "zburatoare". Masculul este mai linistit, mai bland si grijuliu, canta mai mult si invata mai usor sa reproduca cuvinte sau cantecul altor pasari cu care convietuieste. Femela are o fire mai protectoare, fiind mai putin tolerante cu colocatarii si mai dezordonate.

Adapostirea

Perusii sunt pasari extrem de vioaie si active, avand nevoie de o colivie spatioasa. O colivie spatioasa trebuie sa prezinte dimensiuni de minim 35x20x40 cm (L x l x h). Este esential ca in colivia perusului sa fie amplasate multe baghete pe care acesta sa se poata catara si odihni. Perusul are nevoie, in medie, de 10-12 ore de somn. Din colivia perusului nu trebuie sa lipseasca: - un cuib de dimensiuni 14x18x25 cm sau chiar mai mare, care trebuie sa fie prevazut cu o mica scobitura, astfel in cat ouale sa poata sta toate la un loc. Aceasta adancitura nu trebuie plasata pe mijloc, in zona unde pasarea intra si iese din cuib, ci intr-o parte. Partea de sus sau o laterala a cuibului trebuie sa fie detasabila pentru curatenie. Se pare ca cel mai bine este ca amplasarea cuibului sa se faca la exteriorul coliviei, deoarece perusii au acelasi spatiu in colivie, nefiind deranjati de proprietari atunci cand acestia au acces si verifica ouale; - o tavita cu nisip pentru o mai buna digestie. Nisipul trebuie ars pentru a-l dezinfecta, eventual la ochiul de la aragaz. - un vas adanc de 4-5 cm cu apa pentru a-i facilita imbaierea pasarii; - recipiente separate (boluri) pentru diferitele sortimente de mancare; - un recipient special pentru apa, care de cele mai multe ori se ataseaza de una dintre laturile coliviei; - un os de sepie care va ajuta perusul sa-si mentina dimensiunea normala a ciocului; - diferite jucarioase astfel ca perusul sa nu se plictiseasca si eventual, o oglinda, mai ales daca perusul este singurul locatar al coliviei. Este de preferat ca baghetele sau cuibul sa nu fie din lemn de cires, intrucat acesta este toxic pentru pasari si in general, accesoriile din lemn pot intretine infestatiile cu paraziti si acarieni, motiv pentru care sunt agreate cele din plastic. Cand perusul doarme este bine sa acoperiti colivia cu o bucata de panza de culoare inchisa, pentru ca acesta sa se poata odihni in voie. Altfel, perusul se va trezi la prima raza de soare.

Hranirea

Perusii nu sunt pasari foarte pretentioase, avand o alimentatie aproape exclusiv vegetariana. In libertate, se hranesc cu seminte si lastarii diferitelor plante, dar si cu alimente de origine animala, respectiv, nevertebrate (insecte, melci, etc.). Ca si pasari de companie, de colivie (in captivitate), regimul perusilor trebuie sa se axeze intr-o proportie crescuta tot pe alimentele vegetale. Semintele sunt reprezentate de mei si ovaz, iar ca masa verde sunt recomandate folile de salata, mugurii, iarba verde sau fanul. Perusiilor, de asemenea, le plac legumele si fructele rase (morcov, broccoli, spanac, salata verde, patrunjel, mere, kiwi, piersici, nectarine, pere, capsuni, mango, grapefruit, portocale), amestecate cu tarate de grau si drojdie de bere. Fructele si legumele trebuie proaspete, bine spalate, de cele mai multe ori date pe razatoare si administrate la temperatura camerei. Oul fiert tare, faramitat marunt poate fi, de asemenea, administrat in hrana perusilor. La fel, coaja de ou este indicata pentru ca reprezinta o sursa de calciu pentru pasare. Se vor evita urmatoarele alimente: ciocolata, cacaoa, varza, mazarea si fasolea, laptele si lactatele in general, cartoful crud, fructele de avocado, mancarea alterata sau doar acrita, si, in principal, toate alimentele care nu au fost mentionate anterior, fara consultarea in prealabil a unui medic veterinar. Nu exista nicio restrictie in ceea ce priveste "žvanarea" insectelor, acestea fiind chiar bine venite in alimentatia perusilor. Complexele polivitaminice trebuie sa completeze necesarul de elemente nutritive, acestea avand un rol important in mentinerea starii de sanatate a perusului dumneavoastra.

Pietricelele marunte nu trebuie sa lipseasca din colivia perusului. Ca si in cazul altor pasari, acestea favorizeaza digerarea mai buna a hranei.

Apa proaspata este esentiala pentru mentinerea perusului intr-o stare de sanatate excelenta. Apa trebuie reimprospatata zilnic, iar recipientul curatat cu aceeasi frecventa. Din cand in cand este bine ca in apa de baut pe care i-o administrati perusului dumneavoastra sa introduceti cateva picaturi (circa 3-4 picaturi) dintr-un complex polivitaminic care sa contina cu predilectie urmatoarele vitamine A, B, C, E si K.

Aceste date v-au fost oferite pentru a-i asigura perusului dumneavoastra o diversitate a regimului alimentar, o alimentatie completa, care pot sa substituie mixurile de seminte pe care le gasiti cu usurinta in magazinele de specialitate.

Aspecte particulare

Viata reproducatoare - Perusii sunt pasari prolifice si relativ usor de reprodus in captivitate. - Masculul si femela ajung la maturitate in jurul varstei de 3-4 luni, dar nu ar trebui imperecheati pana la varsta de 10-12 luni. - Perioada de reproducere se extinde, de regula, pana la varsta de 4 ani la femela si de 6 ani la mascul. - Ouale sunt depuse intr-un interval de 2 zile in numar de 5-6. - Perioada de incubatie dureaza circa 18 zile.

Ingrijirea - perusii necesita multa atentie si afectiune din partea proprietarilor pentru a fi deplin fericiti; - pentru a-i face sa reproduca anumite cuvinte sau expresii trebuie sa le acordati timp, iar repetitia este cel mai important aspect; - pentru a fi intr-o stare perfecta de sanatate, colivia si accesoriile perusului vor trebui igienizate saptamanal, in timp ce recipientele pentru apa si hrana, zilnic; - resturile alimentare si dejectiile trebuie inlaturate zilnic, astfel ca pentru o mai usoara igienizare este bine ca fie colivia sa fie dotata cu o podea tip tavita care sa poata fi scoasa cu usurinta si igienizata, fie pe fundul coliviei sa se puna o hartie alba, care sa poata fi scoasa la sfarsitul fiecarei zile.

Achizitionarea

Inainte de achizitionarea unui perusi este bine sa aveti cateva cunostiinte elementare pentru a va asigura ca veti cumpara un exemplar tanar si sanatos. Iata cateva date care va vor orienta si ajuta: - achizitionarea se va face de la un pet-shop sau direct de la crescator; - chiar daca perusul in sine nu costa foarte mult, hranirea, gazduirea si timpul alocat lui este un cost continuu care include colivia, mancarea, vizitele la medicul veterinar si un timp apreciabil petrecut in compania lui; - inainte de achizitionarea unui perus este bine sa consultati o carte referitoare la cresterea si intretinerea acestuia, sa vorbiti cu alti crescatori de perusi si sa cereti sfatul unui medic veterinar; - la intrarea intr-un pet-shop sau intr-o crescatorie trebuie sa sesizati in primul rand conditiile de igiena si modul in care sunt crescute animalutele. Aceste conditii includ o colivie curata si un loc de joaca, multe jucarii, apa si proaspete; - intotdeauna alegeti o pasare care este vioaie, dar sfioasa, acestea fiind unele dintre semnele starii de sanatate. O pasare abatuta, care se lasa usor prinsa, este clar ca are o suferinta. - alegeti o pasare care are partea dorsala curata. O parte dorsala murdara este indicatia unei igiene precare, a unor probleme digestive sau a altor afectiuni medicale; - aveti grija ca fosele nazale sa fie curate. Evitati sa cumparati pasari care prezinta pe cioc sau la nivelul foselor nazale mucozitati. Aceasta este o informatie clara ca pasarea are probleme respiratorii; - perusul jucaus si atent la ceea ce se petrece in jurul lui este preferat perusului mic, tacut care sta singur in coltul coliviei; - un perus sanatos trebuie sa aiba toate penele. Chiar daca penele de pe aripi trebuie scurtate, fiti siguri ca sunt toate la locul lor. De asemenea, penele trebuie sa fie curate, lucioase si stralucitoare. Varsta optima de achizitionare a unui perus este de circa 3 luni.

Boli si afectiuni curente Orice alterare a starii de sanatate sau orice modificare de comportament, reprezinta un eventual simptom de boala si trebuie tratat cu cea mai mare seriozitate. Prezentati-va la medicul veterinar imediat ce semnalati la perusul dumneavoastra unul dintre urmatoarele simptome: lipsa poftei de mancare, apatie, secretii la nivelul foselor nazale, voma, scaderea rapida in greutate, se scarpina foarte mult, diaree, nu mai zboara, sta zburlit, cu aripile desfacute, devine tacut si retras.

Parazitii externi (paduchi, raia) pot determina in urma evolutiei, leziuni din ce in ce mai severe la nivelul pielii, eritem, cruste, smulgerea penelor, prurit si consecutiv, inapetenta, apatie si pierderi in greutate.

Giardia si Cryptosporidium sunt doi paraziti des intalniti la pasari care determina afectiuni ale tubului digestiv din ce in ce mai severe, manifestate prin sindrom diareic cu fecale moi, apoi lichide, inapetenta, apatie, deshidratare severa si in curand la moartea pasarii.

Hipovitamonoza B reprezinta o deficienta in stocarea si utilizarea vitaminelor complexului B, datorata in prima instanta consumului de mei nevitaminizat care contine o antivitamina B si care accentueaza deficitul vitaminelor B din organismul pasarii. Pasarea este apatica, sta zburlita, prezinta stare de somnolenta si tulburari de echilibru.

Psitacoza este o boala infecto-contagioasa a pasarilor manifestata in special, prin simptome respiratorii (secretii la nivel ocular si naza) si/sau diaree. Pasarea slabeste drastic, nu se mai alimenteaza corespunzator si in final, moare.

In afara acestor boli, perusul este predispus diferitelor fracturi ale aripilor si picioarelor, proceselor tumorale, intoxicatiilor cu diferite toxice, constipatiei diferitelor boli infecto-contagioase ale pasarilor in general, retentiei de oua, etc.

Durata de viata a perusului este de 10-20 de ani. In captivitate, media de viata a perusului este de 10-15 ani.
                                           
                                                                                                                         

Ponei de Shetland
Gidran
Pur Sange Arab
Ahkal Teke
Gidran
Gidranul este o varietate anglo-araba, de origine ungara, cu roba exclusiv roiba. Bazele formarii rasei s-au pus in herghelia de stat Mezohegyes, din Ungaria .In anul 1816, a fost importat armasarul de rasa Pur Sange Arab de origine desertica, numit SIGLAVY GIDRAN.


Istoric si origine
Gidranul este o varietate anglo-araba, de origine ungara, cu roba exclusiv roiba. Bazele formarii rasei s-au pus in herghelia de stat Mezohegyes, din Ungaria .In anul 1816, a fost importat armasarul de rasa Pur Sange Arab de origine desertica, numit SIGLAVY GIDRAN. Se presupune ca acesta are face parte din linia Seglawi-Jedran. In 1817 acest armasar roib, cunoscut sub numele de Gidran Senior, a montat iepe de origine araba, turceasca, transilvaneana si spaniola-neapolitana. 7 manji din aceste iepe vor deveni pepinieri la Mezohegyes.

In anul 1820, iapa de origine spaniola numita Arrogante, a fatat un manz numit mai tarziu GIDRAN II, care a devenit ulterior armasarul fondator al rasei, el gasindu-se in ascendenta fiecarui exemplar de rasa Gidran de astazi. Pana in 1855iepele desemnate armasarilor pepinieri Gidran au fost 33% Arab, 22%Tarnsilvanene, , 16% Spaniole, 16% Nonius, 6% native Unguresti si 6% iepe Gidran. Dupa aceasta data, s-a introdus treptat Pur Sangele Englez, in anul 1893, armasarii de Pur Sange Englez au fost folositi consecutiv 3 generatii la rand, , ameliorand varietatea. Armasarii Shagya Arab, GazalIII si Siglavy II au fost folositi apoi, pentru a fixa caracterele tipului anglo-arab. Rezultatul a fost o varietate destul de heterogena, recunoscuta pentru calitatile sale de saritori cat si pentru viteza la galop.

Gidranul modern este un cal de o mare calitate, atat pentru calarie, cat si pentru tractiune usoara , care si-a castigat recunoasterea in competitiile ecvestre internationale.

Caractere morfologice
In privinta exteriorului, calul Gidran contopeste insusirile rasei Arabe si cele ale Pur Sangelui Englez. Aspectul general este elegant, corect proportionat, cu formatul corporal lateral usor dreptunghiular, temperament vioi, constitutie fin-robusta. Capul este mic, fruntea larga, profilul drept, urechi mici, purtate vertical. Capul este in general uscativ, dar expresiv, cu ochii mari si privire vioaie. Gatul este de forma de trunchi de piramida, cu coama mediu dezvoltata, greban inalt, uscativ, lung, continuat cu spinare si sale scurte, largi si drepte .Crupa este usor oblica antero-posterior , patrata, bine imbracata in musculatura. Pieptul este larg, cu toracele adanc si profund . Membrele sunt corect conformate, cu aspect uscativ. Spata este usor oblica, fluierele dense, scurte, copita mica , cu un corn foarte dur. Tipic pentru populatia Gidran este roba roiba, cu numeroase brezaturi si pintenogeli.

Personalitate
Impresia generala pe care o lasa aceasta rasa este de vigoare si abilitate, fara a fi grosolani. Sunt recunoscuti pentru calitatile lor de saritori, pentru temperamentul foarte echilibrat , constructia robusta . Aceste calitati ii fac de asemenea excelenti pentru atelaje si tractiune usoara. Datorita curajului enorm, agilitatii si rezistentei lor, Gidranii exceleaza in disciplinele ecvestre competitionale. Statura nobila si aristocratica datorata sangelui nobil pe care il au, le da puterea si vointa de a castiga.
Pur Sange Arab
Cea mai veche si mai vestita rasa de cai din lume este rasa Araba, ea stand la baza formarii tuturor raselor culturale de cabaline existente in acest moment in lume. Originea rasei se pare ca ar fi in zona Asiei Centrale, de unde, prin intermediul persilor, acesti cai au ajuns in secolele IV-VI e.n. in peninsula araba.
Istoric si origine
Cea mai veche si mai vestita rasa de cai din lume este rasa Araba, ea stand la baza formarii tuturor raselor culturale de cabaline existente in acest moment in lume. Originea rasei se pare ca ar fi in zona Asiei Centrale, de unde, prin intermediul persilor, acesti cai au ajuns in secolele IV-VI e.n. in peninsula araba. O alta varianta ar fi domesticirea cailor salbatici prinsi din desert in Egipt, de catre soldatii regelui Solomon (974 i.e.n.). Astazi este recunoscut unanim ca areal de formare al rasei, Podisul Nedjed, zona controlata de tribul Vahabitilor , care prin oazele sale a oferit conditii optime de dezvoltare a rasei. O mare importanta in dezvoltarea rasei a avut-o chiar profetul Mahomed (572-632 e.n) , care specifica in Coran ca cine se ingrijeste de aceasta rasa de cai va avea accesul in Paradis, prin urmare, cresterea si ameliorarea calului Arab este considerata de musulmani drept o datorie sacra. In formarea si consolidarea tipului si constitutiei rasei Arabe , o influenta majora a avut-o climatul din arealul de formare a rasei,astfel, in decurs de 24h apar diferente de temperatura de pana la 45 °C, acest fapt determinand un organism cu o capacitate de adaptare si o rezistenta deosebita. Un alt element climatic determinant il reprezinta umiditatea foarte scazuta a mediului, care in perioada de vara nu depaseste 20% , ceea ce explica narile mari, largi ale acestei rase , pentru umezirea aerului inspirat. Un alt aspect important in determinarea rezistentei deosebite a rasei il constituie conditiile vitrege de furajare a cailor in desert, deseori putand trece zile pana cand animalele pot fi hranite si adapate. Raspandirea rasei Datorita expansiunii Islamului, aceasta rasa a cunoscut o dezvoltare si o extindere deosebite, arealul de raspandire intinzandu-se din nordul Africii pana in Europa. Astfel, in sec. VII e.n au fost introdusi in Spania, de catre arabi, aceasta rasa contribuind la formarea majoritatii raselor spaniole.In Franta, primele exemplare patrund tot in sec. VII, prin invayia Islamica.. In Polonia, rasa patrunde prin intermediul turcilor, in sec. XVI. De asemenea, in Marea Britanie s-au realizat primele importuri de cai arabi tot la inceputul sec. XVII. O situatie deosebita exista in Egipt, unde viceregele Abbas Pasa (1848-1850) , a infiintat herghelia nationala EL ZAHARA , de unde provin si in prezent, cei mai frumosi si mai valorosi reproducatori din lume. In Ungaria, primele exemplare au sosit tot in sec. Xvi, prin intermediul turcilor, dar cresterea organizata a rasei aici a Inceput de abia an sec. XIX la herghelia Babolna. Aici, cu armasarii Shagya si Kuhaylan Zaid s-a creat chiar o populatie distincta, recunoscuta in toata lumea. Genealogia calului arab deosebeste in prezent trei grupuri: 1)Arab Pur Sange sunt considerate acele exemplare ai caror ascendenti pe linie materna si paterna sunt de rasa Araba, mai mult, trebuie demonstrata originea genealogica a exemplarelor respective, ca provenind din arealul de formare a rasei. 2) Arab se considera exemplarele la care un parinte provine din Arab Pur Sange , iar celalalt nu are o origine bine stabilita, in acest caz se numesc Hedijin, cand armasarul este arab pur sange, si respectiv Beradi cand iapa este pur sange. 3) Jumatate sange arab sunt exemplarele/ populatii pentru formarea carora s-au utilizat cai arabi pentru incrucisare, dupa care s-a trecut la cresterea si selectia intrapopulationala. In privinta calului Arab Pur Sange , de secole este introdusa o sistematica speciala, si anume, intreaga populatie este impartita in trei biotipuri, sau tulpini, care se deosebesc intre ele prin caracteristici morfologice. Astfel avemS a)tulpina Kuhaylan (Koheilan, Koheylan), in traducere cal distins. Exemplarele din aceasta tulpina sunt considerate de arabi ca fiind tipul masculin al rasei, , caracterizata printr-o dezvoltare musculara foarte buna, corp mic, compact, frunte larga, profil concav; b)tulpina Saqlawi (Syklavy), in traducere cal stralucitor. Exemplarele acestei tulpini sunt considerate ca fiind tipul feminin al rasei, cu articulatii fine, format corporal dolicomorf, comparativ cu celelalte tulpini, avand de asemenea o eleganta deosebita in miscare.Impreuna cu tulpina Kuhaylan formeaza tipul clasic al rasei Pur Sange Arab; c)tulpina Muniqi , in traducere gat lung se caracterizeaza printr-o eleganta mai scazuta, fiind tipul calului de viteza arab. Principalele linii si familii ale calului arab: (vezi tabel)

Caractere morfologice
Datorita vechimii rasei , precum si a selectiei riguroase, exemplarele au un grad foarte mare de omogenitate. Rasa se caracterizeaza printr-o talie de 145-152 cm, cu o masa corporala de 400-450kg. Formatul corporal lateral este tipic, patrat. Roba poate fi vanata, murga, balana, dar cea mai dorita si mai rara culoare este cea neagra. Culoarea roaiba este in general nedorita, datorita asocierii cu pintenogeli, si implicit u copite depigmentate sau vargate Pielea este elastica, subtire, usor detasabila, cu vascularizatia si musculatura subiacenta foarte bine evidentiate. Parul de acoperire este scurt , fin, neted , lucios. Impresia generala asupra calului arab este de o deosebita eleganta si noblete corelata cu o mare expresivitate si armonie de ansamblu, precum si cu o vioiciune uneori chiar exagerata. Capul este mic, uscativ, de forma usor conica, cu frunte larga , patrata, profil usor concav sau drept, ochii foarte expresivi, cu arcadele orbitale proeminente , narile sun mari, largi. Urechile sunt mici, purtate vertical si foarte mobile. Gatul este bine proportionat cu trunchiul si dispune de o prindere corecta fata de acesta. Coama este bogata, purtata lateral. Relativ frecvent poate aparea defectul œgat de cerb. Trnchiul se caracterizeaza printr-o linie superioara dreapta, cun un greban inalt, uscativ, spinare si sale scurte, largi, musculoase, rezistente, bine prinse.Crupa este lunga si larga, patrata, cu axul mecanic aproape orizontal, bine imbracata in musculatura. Coada este prinsa sus, cu par bogat. O caracteristica a rasei o reprezinta coada purtata vertical in repaus si departata mult de fese in timpul mersului. Pieptul este larg, continuat cu un torace profund, larg, insa mai putin descins . Membrele sunt subtiri, musculoase, cu articulatii largi si tendoane puternice. Copitele sunt mici si dure. Defectele de aplomb cele mai frecvente la calul arab sunt coatele de vaca.

Caractere fiziologice , temperament, personalitate
Tipic pentru calul arab este caracterul bland, docil si curajos. Temperamentul este foarte vioi. Exista si exemplare cu un temperament coleric. In cadrul rasei arabe este recunoscuta capacitatea deosebita de transmitere a caracterelor la descendenti, ceea ce a determinat utilizarea acestei rase la ameliorarea majoritatii populatiilor de cabaline de pe glob. Calul arab este foarte rezistent la conditiile vitrege de mediu, la hrana, are o mare rezistenta la imbolnaviri. Inteligenta calului arab este deja proverbiala, ea fiind mentionata in nenumarate anecdote. Este gentil, afectuos, familiar, pana la limita de a fi sacaitor. Minjii de exemplu nu se tem de om si de obicei sunt indiferenti la zgomotele bruste si puternice.Gentiletea si docilitatea arabului sunt deja caractere transmise genetic, deoarece, manjii cescuti intr-un mediu diferit de al beduinilor pastreaza aceste calitati. Inteligenta, docilitatea si gentilesea fac din arab un cal pretabil la multe activitati ecvestre practicate astazi. Arabii sunt excelenti atat pe teren, in natura, cat si in show-urile de cai. Se preteaza bine atat la dresaj ct si la obstacole, dar, nu au concurenti in ce privinta competitiilor de enduranta . locurile fruntase in competitiile de enduranta revin aproape intotdeauna calaretilor de cai arabi. Mostenirea calului arab de la beduini este capacitatea de a se atasa si lega profund de oameni, ceea ce face din ei parteneri perfecti pentru toti membrii faamiliei.

TULPINA LINIA
KUHAYLAN
KUHAYLAN


HAMDANI


HADBAN


SAQLAWI


UBAYYAN


MILWAH

SAQLAWI
MU™WAJJ


RISHAN


TUWAYSAN


MUNIQI

MUNIQI
JIFAN


HADRAJI





Principalele linii de pur Sange Arab crescute in Romania, la Herghelia Mangalia
Dahoman, El Sbaa, Gazal, hadban, Koheilan, MerSuch, Nedjari, Shagya, Siglavi Bagdady, Ibn Galal, El Imam, Cygay.
26 Aprilie 2007
Ponei de Shetland
Astazi, se stiu si se aud multe despre poneii de Shetland, prin intermediul media. Daca sunt bine dresati, ei sunt ideali ca “primul calut”pentru copiii mici. Datorita registrului genealogic al poneiului de Shetland cat si Societatii de decernare a Schemelor si Regulilor de conducere a poneilor, , poneii de Shetland au ajuns sa concureze si sa tina piept altor rase mai mari de ponei.


Istoric si origine
Istoria poneilor de Shetland este poate cea mai bine documentata dintre istoriile raselor de cai actuale. Ea s-a scris practic odata cu istoria insulelor Shetland. Cu cel putin 200 de ani in urma, exista un ponei asemanator cu cel actual care traia in arealul acestor insule. Ca si caii islandezii, poneii s-au format prin mixarea sangelui Britanic cu cel Viking, luand astfel nastere tipul Shetland de ponei. Cel mai probabil, rasa Shetland este o rasa hibrida, continand sange de la tipul britanic de ponei, ce traia pe colinele Marii Britanii , cum erau poneiul de Highland numit Fell sau poneiul Scotian, numit Dale, si rasa scandinava de cai, care continea la randul ei influente ale sangelui raselor orientale. Poneiul rezultat in urma acestor mixari , in secolul XIX a fost unul cu o talie foarte mica, adaptat reliefului dur din insula Bressay. Pe baza descoperirilor arheologice din aceste zone, s-a ajuns la concluzia ca poneiul de Shetland a fost domesticit de multe secole. Ramane totusi un mister modul in care acesti cai au ajuns pe aceste insule, presupunandu-se ca au fost adusi de primii localnici care s-au stabilit pe aceste tarmuri, sau de cavalerii intorsi din cruciade, sau chiar de Vikingi. Conditiile naturale din aceste insule erau foarte variate si dure, totusi, ele au condus la formarea unei rase uniforme, cu caractere ereditare puternice. S-a presupus ca, datorita izolarii naturale de alte populatii de cabaline, poneiul de Shetland este atat de uniform ca rasa. Mediul de formare a rasei a fost asadar extrem de vitreg, deoarece iarba era de proasta calitate, solul era umed si dur, vanturile erau continui si puternice. Datorita climatului rece, conformatia poneilor a devenit una care sa favorizeze conservarea temperaturii corpului, adica :picioare scurte, spate scurt, gat gros, urechi mici. Exemplarele mai mari erau condamnate infometarii, in timp ce cele prea mici erau prea fragile pentru a supravietui, astfel, numai exemplarele mici, robuste si inteligente au supravietuit. Primul registru genealogic al rasei declara ca “poneii de Shetland sunt fatati pe camp, traiesc pe camp si mor pe camp ”, fiind vazuti si in zilele noastre pe campurile pe care s-au format ca rasa. Coama si coada vaporoase, impreuna cu roba groasa pe care o au pentru iarna nu sunt accidentale, ele reprezinta asigurarea de viata a acestor ponei de Shetland. Datorita dealurilor stancoase si accidentate, poneii si-au format un pas inegal si foarte rapid, dar in acelasi timp foarte sigur, pas care le permite efectuarea de deplasari zilnice foarte lungi, in cautarea hranei, care este putina si de proasta calitate.

Poneii si munca in mine
Prin Decretul Minelor, dat in 1847 au fost scutiti copiii de o mare parte din munca grea in minele din intreaga Britanie. Ajungandu-se aici, statura scunda a poneilor de Shetland i-a facut foarte valorosi pentru munca in mine, astfel, multe sute de ponei castrati au fost vanduti companiilor miniere din sudul Angliei. Ei intrau in mina la varsta de 4 ani si ieseau dupa ani intregi de munca, cand erau lasati pe pasuni speciale pentru “poneii pensionati ”.Desi in industria mineritului au fost folosite mai multe tipuri de ponei, Poneiul de Shetland a fost un component vital, datorita faptului ca numai ei incapeau in cele mai inguste galerii de mina, putand transporta carbunii de la acele niveluri . Datorita folosirii intense a poneilor de Shetland in mine si a vinderii celor mai valorosi armasari ai rasei pentru munca, s-a produs un declin al rasei , totodata producandu-se si o scadere a taliei, tot din cauza instrainarii armasarilor cei mai potriviti ca talie si a acceptarii la monta a unor armasari mai mici decat standardul. Poneii au ramas la munca in mine, este adevarat , in numar mai mic, chiar pana in anii in care s-a produc mecanizarea mineritului. Astfel, chiar si in anii 1970 se mai puteau gasi ponei folositi in mine.

Poneii de Shetland in zilele noastre
Astazi, se stiu si se aud multe despre poneii de Shetland, prin intermediul media. Daca sunt bine dresati, ei sunt ideali ca “primul calut”pentru copiii mici. Datorita registrului genealogic al poneiului de Shetland cat si Societatii de decernare a Schemelor si Regulilor de conducere a poneilor, , poneii de Shetland au ajuns sa concureze si sa tina piept altor rase mai mari de ponei. Poneiul de Shetland concureaza in Spectacolul National si International al Poneiului de Shetland, care are loc in sala Olympia din Londra, in decembrie, precum si la Spectacolul “calul anului”, care are loc in octombrie, la Wembley, si in care are loc o cursa de viteza intre ponei de Shetland dar si alti ponei veniti din intreaga Anglie . Acasa, in insulele lor de bastina, poneii de Shetland pot fi inca vazuti pascand pe marginile drumurilor , pe plaje sau pe dealuri, impreuna cu manjii lor fotogenici , incantand turistii si fotografii , aratand salbatic, dar fiind totusi in proprietatea unui foarte mandru fermier din zona.

Aspect exterior si dimensiuni
Poneii de Shetland prezinta o mare varietate de culori ale robei, cum ar fi negru, roib, sur, murg, cenusiu, murg inchis, tarcat, dar nu este permisa roba baltata. Talia lor este de 100 cm, cu un format corporal lateral de 103% , cu toracele foarte descins. De asemenea, invelisul pilos este foarte abundent iar fruntea este acoperita de un mot bogat. Capul este proportional cu dezvoltarea corporala, fiind expresiv, cu profil drept sau usor concav, frunte foarte larga, ochii mari, expresivi, inteligenti, vioi, narile mari. Gatul este scurt, puternic, bine prins , greabanul este sters, spinarea si salele sunt puternice, bine imbracate in musculatura, crupa este musculoasa si “in acoperis” Membrele sunt foarte puternice, cu razele osoase scurte, copitele sunt mici si rezistente. Longevitatea productiva a indivizilor rasei este de 25 ani, in medie.

Personalitate
Poneii de Shetland sunt animale cu un temperament vioi, foarte inteligenti , cu o personalitate puternica si voluntara, destul de greu de stapanit, daca nu sunt educati si antrenati corespunzator de mici. Totusi, cu un dresaj adecvat, sunt excelenti companioni pentru copii, pot fi folositi la tractiunea unor atelaje micute, pot participa la concursuri de dresaj sau obstacole speciale pentru ponei.
Akhal Teke
Absolut totul in legatura cu aceasta rasa este unic, straniu, uimitor! Este cea mai veche rasa din lume ,caii Akhal Teke slujind umanitatea de peste 3000 ani! Este una dintre cele mai frumoase ,elegante si mandre rase de cai de pe Pamant, a carei rezistenta fizica si la supraincalzire sunt neintrecute de alte rase de cai.


Istoric si origine
Absolut totul in legatura cu aceasta rasa este unic, straniu, uimitor! Este cea mai veche rasa din lume ,caii Akhal Teke slujind umanitatea de peste 3000ani! Este una dintre cele mai frumoase ,elegante si mandre rase de cai de pe Pamant, a carei rezistenta fizica si la supraincalzire sunt neintrecute de alte rase de cai. Akhal Teke vine din desertul Kara-Dum din Turkmenia, care este un loc pentru cei mai duri oameni, dar si pentru cei mai duri cai. Turkmenii nu ar fi supravietuit niciodata fara calul Akhal Teke, dar si viceversa.

Turkmenii au fost primii oameni ai desertului care au produs un cal ideal pentru mediul in care traiau. Astazi, acest cal este folosit ca si cal de curse, de sport si enduranta, si chiar si in spectacolele de circ. Rasa si-a luat numele de la tribul turkmen Teke, care traiau in oaza Akhal. Este unul dintre cei mai deosebiti cai din lume, aproape tot ce il caracterizeaza fiind exotic si neobisnuit.

Dintre cele 250 rase de cai cunoscute azi in lume, Akhal Teke este universal considerata ca fiind cea mai veche dintre acestea. De o noblete straveche, mai veche decat a Arabului sau a Pur Sangelui Englez, Akhal Teke este o rasa a carei puritati de sange este neintrecuta. Originile acestei rase se pierd in negura mileniilor.




Textele cuneiforme gasite in Assyria relateaza despre niste cai numiti "magarii din munti" din Midis si Urartu. Herodot ofera un text cu o descriere a 10 cai sacri, cu harnasamente magnifice , care pavau drumul pentru trasura sacra a lui Akhuramazada , din armata lui Xerxes. Acesti cai s-au inmultit in campia Nisei intre Balkh si Midis. Erau gratiosi, cu gaturi subtiri, lungi , flexibile, ochi mari, capete foarte frumoase si expresive si picioare puternice.

Imagini cu caii Akhal Teke au fost gasite , datand din sec. 9-2 i.e.n. , in teritoriile dintre Caucaz si Luristan. Probe, un imparat al Romei se pare ca a detinut un cal Akhal Teke care putea acoperi o distanta de 150km/zi, timp de 10 zile in sir. Akhal Teke era foarte pretuit in Califatul Bagdadului, (sec.9-10e.n.), elita armatei califatului incalecand cai turkmeni. Alexandru cel Mare, Darius cel Mare-imparatul Persiei, Genghis Han , stapanitorii Parphei, Mongoliei si Turciei au folosit toti in campaniile lor militare "divinul cal auriu". Marco Polo a descoperit ca Bucephal, vestitul armasar al lui Alexandru cel Mare era de rasa Akhal Teke.




Aspect exterior si dimensiuni
Conformatia rasei o face unica si diferita de oricare alta rasa de cai din lume, ea reprezentand conformatia perfecta pentru mediul care a creat-o. Talia este de 145-150 cm, trunchiul este tubular, musculos, pieptul este ingust, toracele putin adanc adanc, spatele este lung, continuat cu sale lungi, putin proeminente, coapsele sunt inguste , dar uscative si musculoase, crupa este lunga, musculoasa, usor tesita, fara ca aceasta sa fie un defect. Umerii sunt lungi , cu o inclinare buna si cu un unghi foarte bun intre spata si humerus. Parul de acoperire este foarte fin iar pielea foarte subtire , acestea fiind caracteristice cailor de desert.




O caracteristica a rasei o reprezinta coada, scurta, jos-prinsa, cu par moale, matasos. Capule este fin, elegant, cu profil drept sau usor concav, bine proportionat cu corpul , obrajii sunt mari, ochii de asemenea sunt foarte mari, narile sunt largi, subtiri, uscative, urechile sun lungi, frumoase, foarte alerte, motul si coama nu sunt foarte lungi. Gatul este prins foarte sus si tinut aproape vertical fata de corp. Membrele sun lungi, curate, cu tendoane bine detasate si osatura densa. Membrele anterioare sunt tinute foarte aproape unul de altul si sunt foarte drepte. Membrele posterioare sunt lungi, cu jaretii purtati mult deasupra solului. Copitele sunt mici dar bine conformate, calcaiele sunt joase iar cornul copitei este dur. Buletii nu prezinta pilozitate, sau aceasta este foarte redusa. Fluierele difera de cele ale altor rase, in sensul ca, la alte rase, fluierele membrelor anterioare sunt mai lungi decat cele posterioare si pozitionate mai vertical decat acestea .




La Akhal Teke, fluierele membrelor pelvine nu sunt mai scurte decat cele toracice si sunt pozitionate mai putin vertical. Roba are culori foarte variate, de la roib, murg, sur, palomino (isabel), negru corb, cenusiu. Toate culorile, cu exceptia negrului corb au irizatii aurii, metalizate, cu exceptia culorii sure, care are irizatii argintii, ceea ce face din Akhal Teke un cal foarte atractiv.




Personalitate
Akhal Teke sunt cai vigurosi, nervosi , nelinistiti. Sutele de ani de selectie si-au lasat amprenta nu numai asupra aspectului fizic si al eficientei, dar si asupra comportamentului. Acesti cai nu sunt numai sensibili, ci si foarte intuitivi, fiind chiar capabili sa raspunda unor sugestii mentale ale calaretului. Inteligenta lor este net superioara oricarei alte rase de cai. In principiu, sunt caii unui singur stapan, astfel incat unele exemplare de Teke pot fi foarte dificili daca sunt incalecati de persoane straine .

Supunerea acestor cai nu poate fi obtinuta prin bataie sau pedeapsa. O privire, un gest minor, , o vorba soptita sunt suficiente. O pedeapsa aplicata gratuit, sau neanteleasa de cal il poate face sa se comporte defensiv o perioada indelungata, chiar pana la cateva saptamani. Sunt cai cu personalitate foarte puternica, care nu poate fi dominata. Acesti cai nu sunt potriviti pentru persoanele nervoase sau irascibile. Ei nu au nevoie numai de un calaret sensibil, ci si de un partener uman cu care sa isi imparta trairile atunci cand galopeaza pe ariile vaste , doar de dragul miscarii in libertate.

Nu sunt de loc potriviti pentru grajdurile moderne ,limitate ca spatiu, care le-ar distruge spiritul si personalitatea . Acesti cai apartin spatiilor larg deschise, fiind nascuti sa se intreaca cu vantul desertului!




Aspecte particulare
Miscarile cailor din aceasta rasa sunt unice, ca si calul in ansamblu, dealtfel. Akhal Teke este produsul nisipului desertului , astfel incat, stilul pasilor sai este ideal pentru nisip. Varul din desert al Akhal Teke, Arabul, este produsul unui desert stancos, de aceea, arabii merg prin ridicarea picioarelor sus, scuturandu-si intregul corp, Akhal Teke avand fluierele cumva mai drepte, paseste mult mai lin cumva alunecand deasupra solului intre-o miscare plutitoare, fara a-si scutura prea tare trunchiul, avand un echilibru mai bun.




Impulsia este elastica, dar puternica. Trapul este de asemenea usor, plutitor iar galopul este usor si cu un fuleu lung. Caii cu roba palomino au fost exclusi de la reproductie, deoarece s-a constatat ca au probleme cu vederea, datorita soarelui puternic din desert. De asemenea, nu a mai fost incurajata inmultirea exemplarelor cu roba sura deoarece se pare ca acestia sunt mai susceptibile la aparitia melanoamelor. Astfel in prezent cei mai multi cai din aceasta rasa au roba murga, de diferite nuante, inclusiv cenusiu.
Broasca testoasa                  
terestra cu capac
Iguana
Cameleon
Sarpele de casa
Cameleon
Soparla exotica care si-a castigat notorietatea datorita capacitatii de a-si schimba culoarea pielii, a devenit in ultimele decenii un animal de companie ravnit si extrem de indragit. Desi achizitionarea unui cameleon este considerata, inca, o extravaganta, o data cu trecerea timpului aceste animalute au devenit din ce in ce mai populare in randul detinatorilor de animale de companie. Exista peste 100 de specii diferite de cameleoni, jumatate din acestea traind cu predilectie in insula Madagascar (Africa). Restul traiesc in Europa de Sud (sudul Spaniei, insula Creta), in Asia (India, Pakistan, Sri Lanka), in insulele Comores. Fosile ale acestor vietuitoare s-au descoperit atat in Africa, cat si Europa. Istoria lor este neclara. Raspandirea lor se pare ca s-ar datora ruperii Gondwanei, continent care se afla in emisfera sudica a planetei, cand s-au separat Africa, India si Madagascar, in timpul Jurasicului si Cretacicului.


Achizitionarea
La achizitionarea unui cameleon trebuie respectate acelesi conditii ca si in cazul altor specii exotice. Este ideal sa achizitionati un exemplar tanar si asigurati-va ca animalutul s-a nascut in captivitate intrucat acesta se va adapta mai usor la noile conditii de viata. Inainte de achizitionarea unui cameleon dobanditi minime informatii cu privire la ingrijirea si bolile mai frecvente ale acestuia. Este un animalut care se adapteaza foarte usor la viata intr-un apartament, daca-i sunt create conditii similare celor naturale. Nu sunt recomandate persoanelor comode, fara timp liber intrucat cameleonii necesita mult timp pentru ingrijire si multa afectiune.

Aspectul exterior si dimensiunile
Adultul de cameleon prezinta o lungime a corpului de circa 30 cm, iar datorita adaptarii la viata arboricola si la vanatoarea de insecte, corpul sau este puternic comprimat, aplatizat lateral. Tot o consecinta a stilului de viata sunt si picioarele zigodactile (singura specie de soparle care prezinta aceasta caracteristica) care prezinta degetele orientate doua cate doua in laturi opuse, formand un „cleste” care-i permite agatarea si catararea pe ramurile arborilor. Limba are o dimensiune impresionanta, putand ajunge la o lungime de 2 ori mai mare decat cea a corpului, in situatiile in care hrana este situata la distanta. Miscarile ochilor sunt independente si realizeaza o rotatie de pana la 3600, caracteristici ce ii ofera posibilitatea de a inspecta cu lejeritate mediul de viata. Caracteristica care l-a facut atat de celebru este schimbarea culorii in diferite varietati: maron, verde, albastru, galben, rosu, negru si chiar alb. Aceasta capacitate reprezinta un sistem de comunicare, exprimand diferite atitudini, precum si dorinta de a se imperechea. Pielea isi schimba culoarea ca reactie la lumina, temperatura sau in functie de dispozitia animalutului. Este falsa afirmatia potrivit careia cameleonul isi schimba culoarea pentru a se camufla. Sub pielea exterioara, transparenta se gasesc straturi de celule (cromatofori) in care se gasesc pigmenti rosii si galbeni. Sub aceste straturi se afla alte straturi de celule care reflecta lumina albastra si alba. Mai porfund, se afla un alt strat de celule care contin melanina (pigment care se gaseste si in celulele umane). Lumina sau caldura emisa de razele solare, precum si reactiile chimice din interiorul organismului determina dilatarea celulelor sau contractarea acestora. Cameleonul nestresat poate avea o nuanta verde a pielii, deoarece celulele cu pigment galben sunt usor contractate permitand trecerea luminii albastre. In cazul unui cameleon stresat, culoarea pielii poate deveni galbena, deoarece celulele cu pigment galben sunt dilatate la maxim, blocand astfel toata lumina albastra reflectata in straturile profunde.

Adapostirea
Dupa cum am mentionat anterior, cameleonul, in libertate, traieste in copaci si arbusti, dar este capabil sa alerge rapid daca este nevoit. Ca si spatiu de adapostire, de cele mai multe ori, este preferat un acvariu de capacitate mare (minim 25 litri). Pentru o viata armonioasa si sanatoasa, obligatoriu, trebuie respectate urmatoarele: - spatiul de locuit trebuie sa fie ingradit; - in acvariu trebuie introduse plante verzi, unele mai inalte (pentru catarare) si altele mai joase; - pe podea se pune gazon artificial sau nisip; - ventilatia este un factor important; - cameleonul are nevoie de temperatura constanta si o sursa de iluminare, astfel ca la nivelul plafonului adapostului trebuie montata o lampa; lumina are rol si in termoreglarea organismului; - in interiorul adapostului se vor introduce vase speciale pentru apa si mancare, care vor fi igienizate zilnic; - ideal este sa montati un sistem de miscare a apei, deoarece cameleonului nu-i place apa statuta; - adapostul trebuie curatat saptamanal. Resturile alimentare se indeparteaza la sfarsitul fiecarei zile.

Hranirea
In mediul natura, cameleonii se hranesc cu o larga varietate de nevertebrate, pasari mici, soparle, insecte si oua ale altor vietuitoare. Este de preferat sa se gasesca o solutie in vederea oferirii aceluiasi tip de alimentatie si in captivitate. Diversitatea alimentelor oferite este esentiala. Dupa cum intuiti, exista si diete speciale pentru cameleoni in petshop-uri, dar veti avea surpriza sa constatati ca sunt „un pic cam scumpe”. Ar fi ideal sa-i oferiti posibilitatea de a-si petrece cateva ore pe saptamana in aer liber, timp in care poate vana insecte, in voie. Atentie la vegetatia care ar putea fi tratata (stropita cu insecticide). Suplimentele de vitamine si minerale sunt absolut necesare pentru o dezvoltare armonioasa si o viata sanatoasa. Apa este un element esential in viata cameleonului. O singura zi fara un aport necesar de apa poate produce o deshidratare severa.

Aspecte particulare
Cameleonii ating maturitatea in jurul varstei de 9 luni. Sunt reptile ovovivipare, care se reproduc o data la doi ani. Imperecherea are loc in luna ianuarie sau februarie, avand loc 3-4 imperecheri pe zi. Depunerea oualor se produce in luna martie intr-o groapa pe care cameleonul si-o sapa singur. Clocirea dureaza in medie 10 luni.

Boli si afectiuni curente
Cameleonii sunt destul de rezistenti, dar cand se imbolnavesc, sansele de insanatosire sunt de cele mai multe ori reduse. Ca si in cazul altor animale exotice crescute in captivitate, cameleonii sunt usor stresabili, fapt ce poate antrena grave probleme de sanatate. Primele semne de suferinta sunt reprezentate de apatie, letargie si diminuarea sau chiar lipsa apetitului. Daca semnalati aceste simptome la cameleonul dumneavoastra prezentati-va din prima zi la medicul veterinar. In caz contrar, starea lui se poate agrava rapid existand posibilitatea ca medicul sa nu-l mai poata salva. Un alt simptom semnalat de catre proprietari este dificultatea in mers care poate fi consecinta unor probleme nutritionale, a structurii osoase sau a temperaturii ambientale scazute.

Speranta de supravietuire este de peste 10 ani.
Iguana
Animal de companie spectaculos datorita aspectului exterior, iguana nu este atat de greu de ingrijit precum ar parea.
Originea
Avand originea in America de Sud si Centrala, iguana adora climatele tropicale. Initial, iguanele si-au capatat popularitatea ca animalute ale gradinilor zoologice, urmand ca apoi acestea sa devina si animale exotice de companie indragite. Ca si in cazul altor specii exotice, iguanele sunt pe cale de disparitie, numarul lor descrescand in permanenta datorita modificarilor perpetue ale mediului, a braconajului si a faptului ca in unele tari, acestea sunt folosite ca delicatese. Organizatiile pentru protectia animalelor, Green Peace incearca sa gasesca solutii pentru a mentine un echilibru intre numarului iguanelor aflate in captivitate si cele aflate in libertate. Achizitionarea

Initial, achizitionarea se facea cu dificultate si in general prin contrabanda. Datorita interesului crescut pentru aceasta specie, petshop-urile din intreaga lume au inceput sa le comercializeze. Fiind o specie oarecum mai rara, pretul de achizitionare este destul de piperat.

In momentul in care doriti sa achizitionati o iguana trebuie sa aveti cunostinte minime cu privire la ingrijirea si bolile cel mai frecvent intalnite la iguana. Pentru a fi siguri ca achizitionati un exemplar sanatos trebuie sa aveti in vedere urmatoarele aspecte: - evitati iguanele care sunt lipsite de energie, sunt slabe sau prezinta orice diformitate a corpului; - evitati iguanele care evita sa consume alimentele; - evitati iguanele care prezinta pete de culoare inchisa pe piele; - evitati iguanele care au degetele sau regiunea capului umflate.

Intotdeauna achizitionati un exemplar tanar pentru ca acesta se va adapta mult mai usor si va fi mult mai sociabila.

Aspectul exterior si dimensiunile
O iguana adulta poate ajunge la o lungime de 1,8 m, incluzand si coada, destul de lunga. Coloritul tegumentului variaza de la verde praz pana la verde smarald. In libertate, coloritul este un avantaj intrucat le ofera posibilitatea de a se camufla si a ascunde de pradatori.

Simturile sunt foarte bine dezvoltate.

Coada foarte puternica, musculoasa este folosita ca arma de aparare, avand capacitatea de regenerare in cazurile in care se rupe.

Pilea sa este impermeabila si rezitenta, aspecte care-i confera iguanei posibilitatea de a fi un bun inotator. Iguana poate cadea de la inaltimi foarte mari, fara a pati nimic.

Adapostirea
Exista cateva aspecte de care trebuie sa tineti cont in organizarea adapostului iguanei.

Iguana se dezvolta foarte rapid in primii 1-3 ani de viata, astfel incat este ideal ca la cumpararea unui exemplar sa achizitionati si un acvariu de circa 25 litri. Iguanele necesita un spatiu destul de mare pentru a se dezvolta armonios, pentru a fi sanatoase si fericite. Este important, de asemenea, de stiut ca iguanele nu trebuie lasate libere prin casa, nesupravegheate deoarece au tendinta de a inghiti diferite obiecte lasate neglijent.

Adapostul poate fi reprezentat de un acvariu din sticla, din poliuretan sau din plasa. In acvariu trebuie amplasate urmatoarele accesorii: - cateva ramuri pentru a-i oferi iguanei spatiu de odihna; - acvariu trebuie captusit cu frunze de cedru sau alta planta similara, care trebuie indepartate o data pe saptamana pentru a mentine adapostul curat; - trebuie organizat un culcus din ziare sau prosoape de hartie, care va fi inlocuit zilnic; nu utilizati nisip, pietris, rumegus sau coaja de copac pentru ca iguanele au tendinta de a le manca, putandu-le provoca afectiuni grave; - fiind animalute „cu sange rece”, la care sistemele de termoreglare nu functioneaza ca in cazul mamiferelor, necesita o sursa suplimentara de incalzire, motiv pentru care acvariu trebuie prevazut la nivelul plafonului cu o lampa speciala care va inlocui caldura produsa de razele solare, iar la nivelul podelei, trebuie amplasata o „piatra calda”; - temperatura mediului ambiant trebuie sa fie de 29-350C ziua si de 240C noapte, altfel apar disfunctii ale digestiei, iguanele devin letargice, iar sistemul lor imunitar functioneaza la parametri scazuti, crescand susceptibilitatea la imbolnaviri; - un alt aspect important in viata iguanelor este lumina solara; din nefericire, nu este posibil sa le asiguram conditiile identice de care acestea se bucura in libertate. Exista insa posibilitatea sa le asiguram conditii similare. Astfel, o sursa de UV poate fi utilizata pentru a inlocui lumina solara. Atat in libertate, cat si in captivitate, lumina solara este esentiala pentru formarea si sintetizarea vitaminei D, necesara in fixarea calciului si dezvoltarea armonioasa a sistemului osos al iguanei. Obligatoriu, iguanele trebuie sa beneficieze de cateva ore de lumina solara naturala. Iluminarea artificiala trebuie sa fie prezenta 12 ore din 24 (asigura si o incalzire suplimentara a mediului de viata). Acvariu trebuie curatat de 1-3 ori/saptamana si minim o data/saptamana. Odata cu igienizarea acvariului se vor curata si ramurile, pietrele, celelalte obiecte decorative, precum si accesoriile. Nu utilizati sapun, inalbitor sau alte substante chimice intrucat doar mirosul acestora ii poate fi letal iguanei. Spalarea se realizeaza cu apa fierbinte si o perie aspra. Asternutul va fi schimbat zilnic. Atentie ca iguanele au tendinta de a-si ascunde diferite obiecte in culcus.

Hranirea
Iguanele sunt reptile omnivore hranindu-se atat cu legume, cat si cu insecte sau oua ale altor reptile sau animale, dar preponderent cu vegetale. Sunt innebunite dupa legumele proaspete, morcov sau salata verde. Legumele verzi sunt preferatele lor: stevie, frunzele de mustar, de gulie, de papadie. Puteti sa le administrati si cantitati mici de varza sau spanac, taiate foarte fin.

Niciodata sa nu le administrati proteina de origine animala.

Trebuie, de asemenea, sa stiti ca trebuie sa le administrati periodic suplimente de calciu (intotdeauna sfatuiti-va cu medicul veterinar cu privire la doza administrata, produs si perioada).

Apa proaspata nu trebuie sa le lipseasca. Acesta va fi adminsitrata intr-un bol sau o farfurie. Zilnic, apa trebuie schimbata si recipientele curatate deoarece iguana foloseste apa atat pentru a-si satisface setea, dar si pentru a se balaci. Alimentele ramase neconsumate trebuiesc indepartate zilnic, pentru a nu se altera.

Aspecte particulare
Ca si in cazul altor vietuitoare, iguanele au temperamente diferite, unele dintre ele fiind mai retrasele, altele mai prietenoase. In general, majoritatea animalutelor exotice tinute in captivitate sunt usor stresabile, astfel ca in prezenta lor incercati sa nu faceti zgomote puternice. Zilnic, scoateti iguana pentru cateva minute din adapostul ei. Treptat, trebuie sa faceti aceasta operatiune pe perioade de timp din ce in ce mai lungi. Chiar daca pare hilar, iguana ta va simti daca o iubesti sau nu si cand treci prin diferite stari emotionale.

Este esential sa stiti, ca iguana necesita apa atat pentru a-si satisface setea, dar si pentru imbaiere. In libertate, iguanele prefera zonele din jurul apelor. Le place sa se zbenguie in apa. Apa este esentiala in mentinerea vitalitatii pielii, in procesul de peeling (de descuamare) si pentru indepartarea microorganismelor de sub solzi si unghii. Pentru a le asigura conditii de inot, umpleti cada cu apa la temperatura cameri si lasati-o sa se distreze. Va fi o delectare atat pentru ea, cat si pentru dumneavoastra.

Relatiile cu alte animale de companie
Este foarte important modul in care se realizeaza primele contacte dintre iguana si celelalte animale de companie. Relatiile vor fi conditionate de personalitatea iguanei, personalitatea celorlalte animale de companie si de modurile lor de viata. Contactele initiale trebuie facute sub supravegherea proprietarului care va observa reactiile animalutelor. Socializarea se va realiza treptat, fara a grabi lucrurile.

Boli si afectiuni curente
Primele semne de boala sunt reprezentate de letargie, lipsa poftei de mancare, aparitia de leziuni pe piele sau schiopatura. Acestea pot fi semnele unei afectiuni metabolice a oaselor, care poate fi letala daca nu este instituit un tratament adecvat. Luati legatura cu un medic veterinar imediat si nu asteptati, chiar daca aceasta situatie nu treneaza decat de o zi. De multe ori, iguanele sunt aduse la medic abia la cateva zile sau saptamani de la debutul simptomelor, cand situatia poate fi foarte grava si fara rezultate.

Afectiunile curente ale iguanelor sunt reprezentate de abcese diverse, stomatite (inflamatii ale mucoasei gurii), boli ale degetelor si boli parazitare. Chiar daca aveti un animal sanatos, este bine ca anual sa mergeti la medicul veterinar pentru un examen de rutina, precum si pentru vaccinare.

Speranta de viata la iguane este cuprinsa intre 10-50 de ani, in functie de rasa.

26 Aprilie 2007
Sarpele de casa - Natrix natrix
Sarpele de casa (Natrix natrix) nu este un sarpe veninos si nici constrictor, fiind frecvent intalnit in Europa si, respectiv, in Romania. Ei sunt dificil de sesizat intrucat se deplaseaza rapid si sunt extrem de precauti. Intrucat ei isi incalzesc corpurile prin intermediul mediului ambiant, acesti serpi se tolaneasc la soare imediat dupa mijirea zorilor pentru a-si ridica temperatura corporala suficient incat sa fie apti pentru a-si desfasura activitatile normale si pentru a-si digera prada.

Taxonomie
Regnul: Animalia

Increngatura: Chordata

Subincrengatura: Vertebrata

Clasa: Reptilia

Ordinul: Squamata

Subordinul: Ophidia

Familia: Columbridae

Genul: Natrix

Specia: Natrix natrix

Aspectul exterior
Sarpele de casa este, in general, verde inchis sau maroniu cu un colier (doua pete semilunare) caracteristic galben, crem sau portocaliu situat in spatele capului, particularitate care explica o alta denumire a sa de sarpele cu inel. Coloritul sau poate fi de asemenea de la gri pana la negru. Fata interna a corpului este intotdeauna mai deschisa la culoare. Pe partile laterale ale corpului se pot sesiza dungi verticale. Linii negre coboara de la nivelul ochilor lor mari si aurii, cu pupila rotunda, pana la comisurile gurii. Limba lui bifurcata este de culoare albastru-negru, ca si irisul. Ochii si narile sunt dispuse pe partile laterale ale capului. Indivizii complet negri (melanistici) si albinosii sunt rar intalniti. Solzii sunt dispusi longitudinal, de-a lungul corpului. Masculii pot fi identificati pe baza prezentei unei umflaturi la nivelul bazei cozii si a lungimii mai mari a cozii in comparatie cu femelele, precum si in urma numararii solzilor subcaudali (68-72 la mascul si 52-56 la femela).

Sarpele de casa prezinta un corp zvelt, atingand o lungime de circa 100-110 cm la mascul si de pana la 170-180 cm la femela, femela fiind de cele mai multe ori mai mare decat masculul.

Exista mai multe varietati de culoare. Dintre acestea cel mai usor de recunoscut sunt urmatoarele:

Natrix natrix perasa – cu doua dungi albe, galbene sau portocalii;

Natrix natrix nigra – cu spatele negru si pata colierului clara;

Natrix natrix ponticus – cu spatele castaniu sau cenusiu-oliv murdar, cu colier putin distinct;

Natrix natrix sparsus – cu spatele negru.

Trebuie sa tineti cont ca imediat dupa naparlire, coloritul este mai deschis.

Comportamentul
Sarpele de casa este o reptila diurna, desfasurandu-si activitatile in principal in timpul zilei. Ii place sa lancezeasca la soare in locurile cu vegetatie bogata, dar este si un bun inotator, serpuind la suprafata cu capul deasupra apei. Daca simte apropierea vreunui pericol, sarpele de casa se scufunda in apa, ascunzandu-se printre vegetatia acvatica, putand ramane sub apa pana la o ora.

Serpii de casa sunt animalute gregare, tolanindu-se la soare alaturi de alti confrati si chiar si de vipere.

Daca veti avea curajul sa-l luati in mana, sarpele de casa va incerca sa se apere, eliminand secretia urat mirositoare a glandelor sale anale si prefacandu-se mort. Uneori, el poate efectua anumite atacuri false napustindu-se asupra victimei, dar fara a deschide gura. Ceea ce trebuie sa stiti, este ca sarpele de casa nu este veninos, nu ataca omul niciodata si nu musca daca este prins decat rareori.

Habitatul
Sarpele de casa este distribuit in aproape intreaga Europa, exceptie facand nordul acesteia, in diferite tinuturi ale Africii de Nord si Asia Centrala. Sarpele de casa populeaza regiunile din jurul mlastinilor, baltilor, lacurilor si apelor curgatoare, dar il putem gasi si in paduri, la camp sau in zonele lipsite de vegetatie, ducand o viata atat acvatica, cat si terestra.

Hranirea
Sarpele de casa este un carnivor convins, hranindu-se in principal cu broaste, pesti si rareori cu tritoni, soareci si pasari mici. Puii si tineretul se hranesc cu predilectie cu mormoloci de broasca. Prada este insfacata si apoi inghitita de vie. Un studiu efectuat recent arata ca un sarpe de casa poate supravietui circa un an consumand numai 6-7 broaste.

Reproducerea
Imperecherea se produce primavara, in aprilie-mai, imediat dupa ce ies din hibernare. Masculul urmareste femela pana cand reusesc sa-si incruciseze partile inferioare ale corpurilor, producandu-se copulatia.

Ponta este realizata de femela, in general in lunile iunie-iulie-august, avand aspectul unui ciorchine de 10-15 oua. Ouale sunt ingropate la mica adancime in solurile cu o umiditate crescuta, afanate, sub frunzar sau sub muschi. Exista posibilitatea ca mai multe femele sa-si depuna ouale in acelasi loc. Femela ramane langa cuib doar pentru cateva zile.

In functie de temperatura mediului ambiant, ouale eclozioneaza dupa circa 10 saptamani (in lunile august-septembrie), aparand puii cu o lungime de circa 13-20 cm, care devin rapid independenti;

Masculii ating maturitatea sexuala in jurul varstei de 3 ani, in timp ce femelele nu se imperecheaza pana in anul al patrulea sau al cincelea de viata;

Dupa atingerea maturitatii, masculii naparlesc de circa 2 ori pe an, in timp ce femelele isi schimba pielea o singura data pe an, chiar inainte de depunerea oualor.

Hibernarea
Cand temperatura mediului ambiant scade drastic, in lunile octombrie-martie, sarpele de casa intra in hibernare, utilizand vizuinile abandonate ale iepurilor, fisurile din stanci, mormanele de ingrasaminte naturale (balegar) sau radacinile copacilor ca adapost;

Imediat dupa iesirea din hibernare, sarpele isi petrece primele cateva zile in apropierea hibernaculumului. Ulterior, acesta se va deplasa in cautarea hranei sau a unui partener pentru imperechere.

Speranta medie de viata a sarpelui de casa este in jur de 13-15 ani, maxim 25 ani.
Broasca Testoasa terestra cu capac - Testudo Graeca Ibera
Raspandita in Peninsula Balcanica, in Bazinul Mediteranean, in Asia Mica si nord-vestul Africii, precum si in Dobrogea, broasca testoasa terestra cu capac (Testudo graeca) a devenit din ce in ce mai des intalnita in casele iubitorilor de animalute.
Originea
Broasca testoasa terestra cu capac este originara din sudul Spaniei, nord-estul Africii, Europa de Est si Orientul Mijlociu.

Taxonomia
Regnul: Animalia

Increngatura: Chordata

Clasa: Sauropsida

Ordinul: Testudines

Subordinul: Cryptodira

Familia: Testudinidae

Genul: Testudo

Specia: Testudo graeca

Achizitionarea  
Cel mai indicat este ca achizitionarea unei broscute testoase terestre cu capac sa se faca din magazinele specializate, direct de la crescator sau, de ce nu, in urma unei adoptii. Bineinteles, ca in cazul broastei testoase terestre cu capac, achizitionarea se poate face si accidental, fara a va fixa o prioritate din aceasta. Adica este posibil ca atunci cand colindati tinuturile Dobrogei sa fiti abordati intamplator de o asemenea vietate si sa fiti atat de fascinat de aceasta incat sa deveniti peste noapte proprietarul acesteia. Ceea ce trebuie sa stiti inainte de procurarea unei astfel de minuni sunt minime informatii despre mediul ei de viata, ingrijire, comportament, modalitatea de hranire si cateva criterii de apreciere a starii de sanatate.

In alegerea unei broaste testoase terestre cu capac trebuie sa luati in considerare urmatoarele aspecte:

- analizati cu atentie mediul de viata al testoasei si, in principal, igiena acestuia;

- nu achizitionati exemplare hiporeactive, care au tendinta de a sta cu membrele si capul retrase sub carapace, intrucat acest lucru poate fi un indiciu al starii de boala;

- daca sesizati anumite pete, fisuri la nivelul carapacei sau al plastronului, evitati sa achizitionati animalutul;

- aveti in vedere ca broastele testoase, in general, nu se adreseaza persoanelor cu copii sub 5 ani, intrucat broastele in urma urinarii pot elimina salmonele ce pot determina infectii severe copiilor;

- orice semn de boala constatat va fi considerat un motiv intemeiat pentru evitarea achizitionarii;

- interesati-va de la crescator de regimul de viata, de alimentatie si de alte informatii care va pot fi utile;

- perioada de carantina la broastele testoase este de circa 30 zile, ceea ce inseamna ca, daca mai dispuneti acasa de un exemplar, este indicat ca pe aceasta perioada testoasele sa stea in spatii separate.

Aspectul exterior
Broasca testoasa terestra cu capac este o broasca de talie medie, ale carei cap, gat si membre se retrag in totalitate sub carapace. Capul este oval, de dimensiuni medii si este prevazut cu un bot incovoiat si maxilare puternice terminate cu placi cornoase. Membrele sunt scurte, musculoase, terminandu-se cu cate 5 degete la membrele anterioare si 4 degete la cele posterioare. De asemenea, membrele posterioare sunt prevazute cu cate un tubercul cornos in regiunea femurala. Coada este scurta, rotunjita si moale la varf.

Carapacea, mai mult lunga decat lata, de forma paralelipipedica, moderat de bombata, este mai lata in partea din spate si mai alungita in fata. Ea este compusa din numeroase placi dupa cum urmeaza: 5 placi vertebrale, 8 placi costale (cate patru pe fiecare parte), o placa supracodala, puternic bombata deasupra cozii, si 22 placi marginale (cate 11 pe fiecare parte). Fiecare placa are un centru sub forma de aureola, inconjurat de poligoane concentrice. Carapacea, la maturitatea broastei, poate atinge o lungime de 20-35 cm, o inaltime de 8-14 cm si o latime de 15-20 cm. Plastronul este de asemenea divizat in placi: 2 gulare trunchiate, 2 humerale, 2 pectorale, 2 abdominale, 2 femurale si 2 anale. Spatiul format intre portiunile posterioare ale carapacei si plastronului este mult mai mare la mascul in comparatie cu femela.

Solzii care sunt dispusi pe membre sunt mari si partial suprapusi (similari tiglelor pe casa), usor rotunzi la exemplarele tinere si mai ascutiti la cele mature.

Coloritul difera destul de mult in functie de mediul de viata sau de varsta exemplarului respectiv. Astfel, coloritul exemplarelor tinere este cu predilectie galben oliv, iar la adulti, galben inchis, maroniu cu nuante verde inchis sau brune. Plastronul este colorat in nuante de galben si galben-cenusiu.

Comportamentul
Broasca testoasa terestra cu capac este o specie diurna, desfasurandu-si majoritatea activitatilor pe timpul zilei, noaptea retragandu-se in tufisuri sau in grote. Este, de asemenea, o reptila cu un puternic instinct teritorial, alegandu-si domeniul de viata din timpul tineretii si pastrandu-si-l si in viata de adult.  

Habitatul
Populatiile nord africane populeaza tufarisurile semi-aride, pajistile si desisurile din muntii Atlas pana la o altitudine de circa 1900 m deasupra nivelului marii, dar pot fi intalnite si de-a lungul dunelor de coasta, la marginea tinuturilor mlastinoase, in zonele cu stancaris, in tufisurile de pe versanti si in padurile de pin. Populatiile eurasiatice si cele din Orientul Mijlociu sunt intalnite pe platouri si in regiunea montana pana la o altitudine de 2700 m deasupra nivelului marii, in special in zonele de stepa aride.

In captivitate, broastei testoase terestre cu capac trebuie sa i se asigure un mediu de viata (un terariu) de minim 120 cm lungime si 60 cm latime pentru o broasca adulta, dar cu cat este mai mare cu atat mai bine. Acvariile nu sunt recomandate pentru acest tip de testoase intrucat ele nu permit o circulatie adecvata a aerului. Temperatura constanta de 24-30 grade C ar trebui asigurata de un incalzitor. Temperatura pe timpul noptii poate scadea sub 24 grade C. Temperatura poate fi mentinuta si cu ajutorul lampilor incandescente sau a celor cu infrarosu. Ca si in cazul majoritatii testoaselor, sursele de lumina UVA si UVB trebuie asigurate. Acest lucru poate fi asigurat prin utilizarea lampilor fluorescente speciale. Substratul terariului poate avea o compozitie diversa, dar din aceasta nu trebuie sa lipseasca nisipul. Broastei testoase terestre cu capac trebuie sa i se asigure si un spatiu propice pentru a se ascunde. Asemenea locuri folosite ca si ascunzatoare pot fi construite din pietre sau recipiente din plastic. Pesterile special confectionate pe care le puteti gasi in comert pot fi, de asemenea, utilizate. Broasca testoasa terestra cu capac, dupa cum ii sugereaza si numele, este o specie terestra care prefera mediile uscate.

Hranirea
Broasca testoasa terestra cu capac este aproape exclusiv un animal erbivor, hranindu-se cu diferite ierburi si numai arareori cu insecte, carne cruda, rame si peste. Find nativ specii erbivore, broastele testoase terestre cu capac trebuie hranite cu o hrana cu un continut crescut in fibre, bogate in calciu si cu un continut redus de proteina.

Hrana comerciala special preparata pentru caini si pisici, cu un continut bogat in proteina, precum si fasolea si mazarea, trebuie evitate intrucat induc in timp insuficienta renala sau uroliti de urati datorita proteinei in exces. Fasolea si mazarea, de asemenea, au un continut crescut in acid fitic, care, similar acidului oxalic, inhiba aportul de calciu.

Fructele (mar, pepene) pot fi administrate in cantitati mici, o data la 10-14 zile intrucat, daca sunt consumate in exces, induc diaree si alte afectiuni. Daca se impune suplimentarea calciului, acesta va fi oferit in stare pura sub forma de carbonat de calciu. In acest scop, poate fi utilizat, de asemenea, si osul de sepie, care este gasit cu usurinta in pet-shopuri si care este utilizat ca sursa suplimentara de calciu pentru pasarile de colivie. In captivitate, prefera trifoiul, salata si papadia. Evitati cumpararea fructelor, verdeturilor si legumelor de la supermarket, intrucat acestea, in mod particular, au un continut insuficient de fibre, reziduuri excesive de pesticide si sunt prea bogate in glucide. De asemenea, i se poate administra paine inmuiata in lapte si boluri de mamaliga. Apa proaspata trebuie oferita la discretie intr-un bol larg, apa pe care broasca testoasa terestra cu capac o va folosi si pentru a se scalda. Totusi, aveti in vedere ca bolul de apa sa nu fie prea adanc, intrucat aceste broaste testoase nu stiu sa inoate si se pot ineca accidental.

Aspecte particulare
Viata reproducatoare
La broasca testoasa terestra cu capac, maturitatea sexuala se instaleaza in jurul varstei de 2-3 luni;

In libertate, imediat dupa iesirea din hibernare se declanseaza si instinctul de imperechere, masculul urmarind cu interes femela si dandu-i tarcoale.

Imperecherea are loc cu predilectie in luna mai, mai rar in iunie-iulie. Jocul nuptial, respectiv imprecherea propriu-zisa (copulatia), consta in izbituri ale masculului in carapacea femelei, masculul sta cu gura deschisa, etalandu-si limba rosie si reproducand un suierat rezonant. Dupa circa o luna de la imperechere, femela depune ouale intr-o groapa pe care o sapa cu membrele posterioare. In general, femela depune in medie 5-8 oua, ovale, cu coaja calcaroasa, din care, in luna septembrie, eclozioneaza puii, cu carapace moale.

Daca se incearca reproducerea broastelor testoase terestre cu capac in captivitate, femelele si masculii trebuie tinuti separat. Daca exista numai masculi, unul isi asuma un rol dominant, incercand fara succes sa se imperecheze cu ceilalti masculi. Daca aveti prea multi masculi, acestia se vor agresa intre ei pentru a-si castiga dreptul de a se imperechea cu femela.

Hibernarea
Ca si in cazul altor broaste testoase, broasca testoasa terestra cu capac hiberneaza in momentul in care temperatura mediului ambiant scade si vegetatia este din ce in ce mai saraca. In libertate, acest fenomen se produce cu predilectie incepand cu luna octombrie si se incheie primavara anului urmator, in martie-aprilie. Broasca se ingroapa in pamant la o adancime de 40-60 cm, in zonele mai putin populate si circulate.

Sexarea broastelor testoase terestre cu capac
Masculii se diferentiaza de femele prin 6 aspecte majore:

1. Masculii sunt, in general, de talie mai mica;

2. Coada masculilor este mai lunga si mai ascutita;

3. La masculi, orificiul cloacal este situat mai departe de baza cozii in comparatie cu femelele;

4. Plastronul este usor bombat, in timp ce la femela este aplatizat;

5. Spatiul format intre portiunile posterioare ale carapacei si plastronului este mult mai mare la mascul in comparatie cu femela;

6. Placile codale ale carapacei, adesea, se prelungesc in exteriorul acesteia la mascul, mascand usor baza cozii.

Speranta medie de viata a broastei testoase cu capac este de 60-80 ani, masculii avand tendinta de a supravietui un timp mai scurt (50-60 ani).
Astronostus Ocellatus (Cuvier) sau Pestele Oscar
Hoplosternum thoracatum
Astronostus Ocellatus (Cuvier) sau Pestele Oscar
Denumirea initiala a fost LOBOTES OCELLATUS si a fost data de baronul Cuvier in perioada anilor 1800. Acesti pesti sunt raspanditi in America de Sud pe cursul mijlociu al Amazonului si al lui Rio Negro, iar in sud, in zona Panama pana la Rio Paraguai si in mod artificial in partea sudica a Floridei, in cursurile de apa ale acestui sat unde sunt pescuiti atat ca sport cat si pentru consum.
Pestele are un corp cu o forma ovala, prelungita si cu cat inainteaza in varsta are spatele tot mai inalt. Fruntea este putin tesita deasuptra ochilor, botul este rotunjit cu o gura foarte mare. Dunga laterala este intrerupta, ca la toate ciclidele, aripioarele sunt rotunjite si sunt acoperite cu solzi mici pana la mai mult de jumatate din inaltimea lor. Are siruri de solzi si pe lateralele capului, aspectul lor fiind catifelat.

            Are nevoie de acvarii foarte mari, de 150-200 litri si este bine sa-i tinem perechi, neasociati cu alti pesti si mai ales cu pesti mai mici. Pestii tineri sunt mai agresivi ca cei maturi. Mananca orice, chiar si hrana uscata, dar in cantitati mari. Prefera ramele, pestii mici, inima de vita, ficat, carne de peste congelat sau tablete pentru ciclide.   Coloritul depinde de varsta, putandu-se distinge 3 modele de desen:

            1. Pestii tinerii au o culoare neagra-albastruie pana la maro inchis, cu dungi transversale albe pana la roscat. Dungile sunt neregulate, destul de subtiri, cuprinzand intre ele pete cu contur negru.

            2. Pestii de varsta mijlocie sunt gri-galbui, modelul este neregulat, cu dungi negre pe tot corpul, iar pe opercule au o pata portocalie, una neagra la baza aripioarei abdominale si inca una neagra cu contur portocaliu-rosu spre coada.

            3. Pestii maturii au un desen diferit de la individ la individ. Spatele este verde-oliv. Lateralele sunt bej pana la roscat-galbui cu irizatii albastre, modelul fiind format din dungi de un albastru-negru de diferite grosimi. Are mai multe siruri de solzi cu o pata de un rosu portocaliu, mai ales spre coada. Operculele au spre partea posterioara un tiv portocaliu. Pestele are doua pete: una pe operculele si cealalta la radacina cozii (doua din cele trei benzi de la varsta mijlocie, dar mult micsorate). Pe flancuri are dungi mai sterse ce se intind pana la aripioare, de un albastru spre gri, la baza partii moi a dorsalei are 3 pete, formand o stea si acest lucru ar fi o caracteristica a masculului (FREY). Acest lucru nu este mereu adevarat deoarece petele pot sa apara si la femele. Deci nu putem fi siguri ca un peste cu aceasta caracteristica este un mascul.

            In S.U.A este un peste de acvariu cu un mare succes comercial si este numit "Oscar". A aparut si o varietate coloristica rosie. Oscarul rosu, care are cate o pata de un rosu portocaliu pe fiecare solz, iar aripioarele sunt de un negru inchis.

            Deosebirea intre sexe este evidenta doar in perioada reproducerii si anume dupa papila genitala, care la pestele mascul este mai mica si ascutita, iar la femela este mai mare si are o forma de trunchi de con. Perechile sunt dificil de obtinut, de aceea este bine sa crestem mai multi pui, intr-un acvariu mare, pui obtinuti din perechi diferite pentru a evita consangvinizarea. Cand ajung la maturitatea sexuala, pestii se constituie singuri in perechi. Odata perechea aleasa, vom indeparta celelalti pesti, lasand perechea singura in acvariu.

            Daca totusi vrem sa-i asociem cu alti pesti in acelasi acvariu, se impaca bine cu Scalarii si cu Ciclasoma festivus. La depunere este agresiv cu femelele care nu vor sa depuna, dar odata depuse icrele, acestea sunt ingrijite cu atentie. Puii sunt destul de mari pentru a fi hraniti de la inceput cu naupli de Artemia salina sau daphnii marunte. Fiind un peste mare cu un metabolism ridicat, are nevoie de acvarii mari, cu o lungime de peste 1,5 m si de schimbari dese de apa.

            In acvariu se vor pune plante mari cu radacini puternice, care vor fi plantate sau in ghivece sau daca le plantam in nisip, la radacina vom pune o gramajoara de pietre. La suprafata apei are nevoie de plante plutitoare ca Ceratopteris. Temperatura optima a apei din acvariu este de 22-25 grade C, iar la reproducere are nevoie de 28-29 grade C. Pentru putin timp rezista la   o temperatura de 16 grade C. Este bine ca puii sa fie lasati in acelasi acvariu cu parintii, imediat dupa eclozare, pentru ca se pare ( exista relatari) ca puii se hranesc o perioada ca puii de discus, cu mucozitatile produse de epiderma parintilor.

            Cheia succesului reproducerii pestilor “Oscar” o constituie obtinerea unei perechi compatibile, cat si asigurarea unui acvariu suficient de mare in care sa-si depuna icrele. Cel mai simplu procedeu pentru obtinerea unei perechi este procurarea a 6-8 pesti tineri si cresterea pana ajung   la maturitatea sexuala. Cand incep imperecherea, se alege perechea preferata, restul pestilor   indepartandu-i din acvariu. Desi, in general, accepta orice femela, sunt cazuri in care masculul refuza femela dorita. Maturitatea sexuala o atinge la varsta de 12-18 luni, cand puietul trebuie alimentat foarte variat si in cantitati mari. Hrana principala o constituie pestii vi.

            Din punct de vedere al dimorfismului sexual, nu accepta nici o diferenta intre mascul si femela, decat in momentul reproducerii ( dupa papila genitala).   Un alt criteriu pentru diferentierea sexelor ar fi acela ca pestele mascul are un numar de pete la baza aripioarei dorsale si ca aceste pete nu exista la pestele femela, acest lucru nefiind intotdeauna valabil, unii masculi neavand aceste pete. Se mai poate spune ca masculii tineri sunt mai colorati ca femelele si mai agresivi, dar nici aceasta nu este o regula generala. Daca folosim marimea drept criteriu pentru deosebirea sexelor, acest lucru este valabil numai pentru pesti de aceeasi varsta. Marimea poate fi rezultatul alimentatiei si al spatiului din acvariu pus la dispozitia pestilor si nu al unui sex sau altuia. Presupunand ca vrem sa obtinem si jumatate, ne ramane alternativa de a cumpara pesti separati., dar maturi sexual, sau sa cumparam pe incredere, o pereche gata formata. Daca avem doar un peste, al carui sex nu-l stim si obtinem un altul, tot matur sexual, atunci procedam in felul urmator: intr-un acvariu de 150-200 l vom separa cei doi pesti prin intermediul unui geam transparent. Pestii vor fi bine hraniti si treptat se va rifica temperatura apei in acvariu la 28-29 grade C. Dupa o saptamana se scoate geamul despartitor si observam ce se intampla. Daca pestii incep sa se apuce de gura, sa tremure de la cap la coada, isi dau reciproc lovituri de coada si incep sa mute substratul de pe fundul acvariului, atunci se pare ca suntem pe drumul cel bun. Daca nu depun icre intr-o zi sau doua (nu mai mult), atunci ii separam pestii din nou timp de cateva zile. Inainte de a-i separa definitiv este bine sa le dam macar 3 sanse, repetand procedeul. Daca dupa aceste 3 incercari observam ca pestii incearca   sa-si provoace reciproc rani atunci ii vom separa. Agresiunea se manifesta mai ales prin muscarea si lovirea in partea mijlocie a corpului precum si in zona capului. In acest caz   pastram pestele pe care l-am avut indepartandu-l pe celalalt. Se repeta incercarea cu un alt peste pana reusim sa formam o pereche.

            Chiar daca am obtinut o pereche care a depus icre la fostul proprietar, nu este obligatoriu sa depuna si la noi. De aceea este de preferat sa ne crestem singuri pestii din care vom alege perechea. Trebuie stiut ca in natura 90% din pui mor inainte de a ajunge la marimea de 1,5 cm, din diverse motive. In acvariu o parte din neajunsurile vietii pestilor din salbaticie dispar datorita grijii acvaristului, procentul de pui viabili fiind mult mai mare.

            Inainte de depunere, perechea de pesti practica un ritual tipic acestei specii ca: prinderea de gura, lovituri cu coada, urmarirea si retragerea, lovituri cu botul etc. Totusi depunerea icrelor in acvariu poate avea loc si fara acest ritual. Si durata ritualului de imperechere poate varia foarte mult, de la un foarte scurt timp pana la durata unei zile intregi. Intre aceste perioade active, se observa ca pestii curata o anumita zona din acvari, aleasa special pentru depunerea icrelor. Ambii pesti lucreaza la indepartarea materialelor care-i incomodeaza: astfel va fi mutat pietrisul, pietre mai mari, crengi. Icrele vor fi depuse pe fundul acvariului sau pe o piatra plata (tigla). Cand am terminat de curatat locul, pestele femela incepe depunerea icrelor in siruri paralele, dar privita de sus, depunerea are o forma circulara. De regula icrele nu se ating unele de altele. Femela depune un numar de icre, se da la o parte facand loc masculului sa le fecundeze. Cand toate icrele au fost depuse, perechea de pesti incepe sa le ingrijeasca prin ventilarea cu aripioarele, ferindu-le si de depunerile de sedimente. Icrele sunt luate un gura, cu aceasta ocazie icrele nefecundate fiind indepartate. La temperatura a apei din acvariu de 28-29 grade C, icrele eclozeaza in 36-48 ore. Embronii pestilor adera pe locul in care au eclozat, avand aspectul unei aglomerari pe care tremura. Timp de inca 4 zile, pana se resoarbe sacul vitelin, puii stau pe loc. Dupa acest timp puii incep sa inoate liber in acvariu si trebuie sa-i hranim cu nauplii de Artemia salina in cantitati suficiente. Se sugereaza si o alta metoda: daca icrele au fost depuse pe o roca ce poate fi scoasa din acvariu, aceasta va fi mutata untr-un acvariu pregatit anterior, cu apa din bazinul in care a avut loc depunerea si mai ales la aceeasi temperatura. Acest lucru este bine sa-l facem deoarece unii pesti care au ingrijit cu devotament cateva serii de pui, dintr-un motiv sau altul mananca icrele si chiar puii. Bazinul pregatit va avea o capaitate de 20-40 l, inaltimea coloanei de   apa nu va depasi 15 cm.

            Piatra sau placa pe care au depus se va dispune sub un anumit unghi fata de fundul acvariului, aerisita cu o piatra de la un vibrator. Bulele vor fi foarte fine si in nici un caz nu vor veni in contact cu icrele pestilor. In apa se adauga cateva picaturi de tripaflavina sau tetraciclina pentru prevenirea sau intarzierea cresterii bacteriilor. Daca pestii au depus pe fundul acvariului, sau intr-un alt loc care nu poate fi miscat atunci se scoate perechea de pesti si se muta in alt acvariu.   Unii autori recomanda acopererirea locului depunerii icrelor de catre pesti cu un ghiveci, asezat   cu gura mai in jos pe ponta. Pe fundul ghiveciului s-a mai dat o gaura cu un diametru mai mare, in afara celei existente. In aceasta gaura suplimentara se va monta un filtru pe burete. Ghiveciul mai are si avantajul ca protejeaza si icrele pestilor de lumina prea puternica. Dezavantajul metodei este ca icrele vor ecloza intr-un acvariu prea mare, desitatea naupilor de Artemia pe unitatea de volum va fi mica, de aici necesitatea unei mai mari cantitati de hrana, deci si schimbari mai dese de apa. Dupa scoaterea perechii din acvariu, pestii vor deveni nervosi batandu-se unul cu celalalt, fiind necesara separarea lor o periodata de timp. Ca o alternativa la nauplii de Artemia salina se mai pot oferii puilor si viermi micro, sau se pot administra ambele tipuri de hrana. De asemenea se mai poate folosi si hrana deshidratata sub forma de fulgi bine sfaramati, aceasta hrana avand si avantajul ca asigura pestilor o nutritie completa din punct de vedere al substantelor nutritive si al vitaminelor. La sfarsitul primelor 3 luni de viata puii trebuie sa aiba circa 4-5 cm.

            Ca numar de icre, perechile de pesti tinere pot depune circa 300 bucati, cele mature ajungand sa depuna cateva mii de icre. Se poate intampla ca perechile tinere, la primele depuneri sa dea un numar mare de icre nefecundate sau pui neviabili, dar acest lucru se remediaza odata cu inaintarea in varsta a pestilor.
Hoplosternum thoracatum
Originar din zona americii de sud, Brazilia, Martinica si venezuelaVenezuela, acest peste poate fi gasit in apele dulci cu adancime mica si plante abundente. Este un peste pasnic ce trebuie tinut intr-un acvariu mare, de minim 80 litri, cu vegetatie abundenta. Nepretentios, acest peste supravietuieste in cele mai grele conditii, dar mediul ideal este apa dulce filtrata, cu pH neutru.

Crescut cu cu usurinta si de incepatorii in acvaristica, accepta aproape orice de mancare. Fiind un peste omnivor, perioada cea mai buna de hranire este seara.Atinge dimensiunea de 18 cm, diferentierea pe sexe facandu-se dupa varsta de 6 luni, femela avand diametrul corporal mai mare iar masculul avand aripioarele pectorale mai lungi.

Comportamentul pestilor in perioada de reproducere se modifica. Femela capata irizatii violacee pe partea ventrala.Ideal este ca o pereche de pesti   sa fie separata si pusa intr-un acvariu separat, nu neaparat mare dar cu vegetatie abundenta. Masculul devine agresiv, chiar si cand oferim hrana si construieste in acvariu un cuib de spuma folosind un suport de la suprafata apei, suport ce poate fi furnisat de o frunza, o bucata de geam sau polistiren. Se pot separa si 2-3 femele cu un mascul.

Dupa eclozarea oualor este indicat sa fie indepartata femela.

30 Aprilie 2007
Se intalnesc 2 babe pe ulita:
- Ce faci tzatzo?
- Vin de la posta.
- Ai luat pensia?
- Eee, am luat o p..a.
- Si eu ca proasta am luat pensia
NUTRIE         NURCA
Nurca
Nurca este un animal salbatic apartinand familiei Mustelidae, care este crescut in captivitate, in special pentru productia de blanuri. Primii pui de nurca nascuti in captivitate au fost obtinuti in 1936, in Statele Unite. In libertate, se intalnesc doua subspecii de nurca: - nurca americana (Mustela vison) sau vizonul; - nurca europeana (Mustela lutreola). In captivitatea, se creste, in special, nurca americana. Extinderea cresterii nurcilor se datoreaza adaptabilitatii animalelor la conditiile de mediu oferite de crescator si calitatilor deosebite ale blanurilor.
Aspectul exterior si dimensiunile
Nurca este un animalut de talie mica. Capul mic si lat, cu fruntea tesita este prevazut cu urechi mici, rotunjite. Botul este lat. Buza superioara, anterior si toata buza inferioara sunt de culoare alba. Corpul este alungit, cu picioare scurte. Degetele de la nivelul membrelor posterioare sunt unite printr-o membrana interdigitala, acoperita cu par, ceea ce il face un bun inotator. Nurca prezinta glande perianale. Blana lor este deasa, lucioasa, usor aspra. In urma cresterii in captivitate din nurca salbatica ce prezinta varietatea de culoare maro inchis, au aparut in mod spontan mai multe mutatii care s-au stabilizat ca varietati de culoare. Se cunosc 27 varietati de culoare dintre care 19 sunt determinate de gene recesive si 8 de gene dominante. Astazi, se intalneste o gama larga de culori, ca: negru, maro, gri, albastru, violet, alb. Blana este mai inchisa in partea dorsala a corpului, mai ales pe ceafa si catre membrele din spate. Fata ventrala a corpului are o nuanta mai deschisa, sur-cafenie. Pe gat, caracteristic, se poate sesiza o pata mica, galbena sau albicioasa.

Lungimea corpului variaza intre 28-45 cm, iar cea a cozii este de 11-18 cm. Masa corporala este de 1-5 kg la mascul si de 0,5-1 kg la femela.

Comportamentul
Nurcile sunt mamifere carnivore semiacvatice. Nurcile sunt animale extrem de sensibile la stres, femelele purtand avorta spontan, in aceste circumstante. Nurca duce o viata monogama, sapandu-si galerii pe malul apelor. Inoata si se scufunda bine. Este un vanator crunt, chiar daca agresorul este mai puternic. Este un animal carnivor, hranindu-se cu peste, insecte, mormoloci de broasca, soareci.

Habitatul
Nutria este raspandita in cea mai mare parte a Nordului Europei, precum si in aproape toata America (nurca americana), Asia de Nord-Vest, Caucaz si Siberia de Vest. La noi, este destul de raspandita fiind intalnita cu predilectie in jurul apelor statatoare si curgatoare, atat in regiunile de campie, cat si in cele de deal si de munte. Populeaza, in general, locurile parasite de prin luncile paduroase din vaile raurilor, din zona lacurilor, baltilor, deltelor. In Moldova, se intalneste in regiunea cursului inferior al Nistrului. In salbaticie, nutria traieste, de obicei, in scorburi de copaci, in vizuini sau in galerii. Nurcile crescute in captivitate, in crescatorii, trebuie sa beneficieze de anumite conditii de viata. Toata crescatoria trebuie sa fie betonata si prevazuta cu un sistem de canalizare. Custiile individuale montate pe un cadru metalic, fiecare la un metru inaltime de la platforma de beton sunt acoperite cu o copertina. Custile prezinta o dimensiune standard (Lxlxh = 100x36x31 cm). La unul dintre capetele custii se amenajeaza un cuib ce comunica cu padocul printr-un orificiu circular. Custile sunt formate din plasa de sarma. In partea opusa cuibului este prezenta o adapatoare din aluminiu pentru consum. Intreaga crescatorie este imprejmuita de un gard din plasa, cu o inaltime de 2 metri, 30 de centimetri intrand in beton.

Hranirea
Alimentatia nurcilor este alcatuita in proportie de 60-80% din furaje de origine animala si restul din furaje de origine vegetala. Furajele de origine animala sunt reprezentate de confiscate de abator, organe (de ovine si taurine), peste, lapte si derivati din lapte, oua, pui in varsta de o zi, confiscate de pasari de la abator. Acest sortiment se toaca marunt (circa 5 mm). Furajele de origine vegetala sunt reprezentate de paine neagra (bogata in complex B), rosii, cartofi fierti, frunze de salata, de spanac tocate marunt (circa 1 mm). In hrana nurcilor se vor introduce, de asemenea, minerale, sare fosfocalcica si carbune de lemn. Toate aceste alimente se amesteca in malaxoare speciale si se administreaza circa 300 g/zi/nurca adulta. Nu se pregateste hrana decat pentru ziua respectiva. In timpul sezonului rece, hrana se administreaza in timpul pranzului, iar in sezonul cald, la sfarsitul zilei.

Viata reproducatoare
nurcile se reproduc o singura data pe an, intre 5-25 martie. Raportul de sexe este 1:3.
In perioada de calduri, maturarea ovulului se face in 2-3 serii, la un interval de 6-8 luni;
Ovulatia este provocata de actul sexual si are loc la 48 de ore dupa imperechere;
In urma fecundarii, incepe diviziunea celulara ducand la aparitia zigotului. Acesta coboara in uter, dar nu se implanteaza, hranindu-se prin difuziune si osmoza cu embriotrop (lapte uterin);
Nu se formeaza placenta la la restul mamiferelor.
Daca se folosesc doi masculi se obtin semifrati sau semisurori (frati vitregi), dar de obicei, se foloseste acelasi mascul.
Gestatia dureaza intre 38-78 de zile, cu o medie de 52 de zile.
Fatarea se desfasoara eutocic (fara probleme), in cuibul de fatare, femela dand nastere, in medie, la 4-6 pui (cu o lungime de 5-7 cm si o greutate de circa 7-9 grame). Puii prezinta canalul auditiv infundat, sunt lipsiti de par, iar ochii sunt lipiti, deschizandu-se in jurul varstei de 30 de zile. La 50 de zile, parul de vara este complet dezvoltat.
Intarcarea se realizeaza la 50-60 de zile (circa 2 luni), hranirea suplimentara a puilor facandu-se dupa primele 3 saptamani de viata cu un amestec format din ficat si splina de vita si oua fierte.
Boli si afectiuni curente
Majoritatea variatiilor de culoare ale blanii prezinta unul sau mai multe defecte, in comparatie cu tipul salbatic. Aceste defecte au aparut ca o consecinta a efectelor pleiotropice a genelor mutante, incat bolile ereditare sunt foarte frecvente la aceasta specie. Astfel, nurca Aleutina, care are culoarea albastra-violet, prezinta o debilitate constitutionala si o sensibilitate crescuta la boli. Nurca mutanta Pastel Royal prezinta o anomalie congenitala a gatului numita „screw-neck” (torticolis). Nurcile albe Hedlund sunt caracterizate printr-o predispozitie crescuta la surditate, iar majoritatea masculilor prezinta azospermie (sunt sterili).

Crescatorii
Nutrie
Nutria (Myocastor coypus) este originara din America de Sud. Tarile de origine sunt reprezentate de catre Argentina, Brazilia, Chile, Bolivia, Paraguay si Uruguay.
Istoricul si originea
Nutria (Myocastor coypus) este originara din America de Sud. Tarile de origine sunt reprezentate de catre Argentina, Brazilia, Chile, Bolivia, Paraguay si Uruguay.

Aspectul exterior si dimensiunile
Nutria are 20 de dinti dintre care patru incisivi de culoare portocalie cu crestere si tocire continua (cu ritm de crestere rapid). Urechile sunt scurte. Ochii sunt situati in partea superioara a capului. Nasul si gura sunt valvulare, astfel ca se pot inchide pentru a preveni intrarea apei. La nivelul comisurilor gurii se gasesc niste glande care produc substante uleioase pe care nutria le utilizeaza pentru intretinerea si impermeabilizarea blanii. Nutria poate vedea foarte bine sub apa. Mustatile nutriei sunt lungi si numeroase. Spinarea este cifozata. Coada lunga este conica pe sectiune si este acoperita cu solzi si rare fire de par. Coada este utilizata drept carma la inot. Picioarele sunt scurte. Membrele anterioare sunt prevazute cu cate 5 degete adaptate pentru prinsul hranei, dar si pentru pieptanat. Membrele posterioare sunt prevazute cu cate 4 degete, trei dintre ele fiind unite printr-o membrana interdigitala, utilizata la inot. Masculul nu prezinta burse testiculare. Nutria prezinta glande perianale. Femela prezinta 4-5 perechi de mamele situate pe partile laterale a corpului, fapt ce ii permite femelei sa-si alapteze puii si in apa. Corpul nutriei este acoperit cu doua categorii de fire de par, unele lungi si groase si altele subtiri si fine (puful). Blana este, in general, de culoare maron-cenusie. Exista diferite varietati de culoare: alba de Moscova, alba-crem de Italia, alb-perlata de Kaliningrad, alba de Azerbaijian, varietatea neagra, etc. Este important de retinut ca apa pentru scaldat este vitala pentru mentinerea calitatii blanii.

Lungimea corpului este de circa 50-58 cm. Greutatea corporala este de circa 6-7 kg la femela si de 8-10 kg la mascul, unele exemplare putand ajunge chiar pana la 20 kg.

Comportamentul
Nutria este un mamifer semiacvatic, activ, ducand o viata monogama. Sunt animale foarte docile. Nutria este un animal foarte curat. Isi spala hrana, chiar daca aceasta este administrata curata. Nutria se descurca bine atat pe uscat, cat si in apa. Se scufunda, parcurgand distante lungi pe sub apa. Cercetarile au aratat ca nutriile sunt capabile sa-si tina respiratia sub apa pentru circa 5 minute. Se hranesc si sunt active cu predilectie la rasaritul si apusul soarelui. Nutria este un rozator vegetarian, consumand hrana atat in apa, cat si pe uscat. Nutriile sunt animale teritoriale si tolerante cu semenii lor.

Habitatul
Nutria traieste pe malurile apelor dulci, dar si sarate, prin balti, facandu-si vizuini in maluri sau cuiburi in desisuri. In captivitate, nutriile sunt crescute in custi individuale compuse din:

cuibul confectionat din lemn si captusit cu tabla;
padocul (voliera) trebuie sa vina in continuarea cuibului, fiind confectionat din plasa de sarma;
bazinul de apa pentru consum si pentru scaldat.
Hranirea
In salbaticie, nutria se hraneste cu vegetatia acvatica, cu coaja ramurilor tinere, mormoloci si melci. In captivitate, hrana este reprezentata de furaje de origine vegetala (masa verde si legume, vara si radacinoase, bostanoase, iarna), concentrate (uruieli, sroturi administrate oparite sau sub forma de terci). In sezonul rece, in functie de necesitati se poate administra si fan. Este importanta, de asemenea, administrarea suplimentelor vitamino-minerale. Iarna, cantitatea din bazin se va pune intr-o cantitate mai mica pentru a nu ingheta, altfel se pot inregistra degeraturi ale cozii.

Aspecte particulare
Stomacul prezinta 20% din capacitatea tubului digestiv.

Viata reproducatoare:
activitatea de reproductie este permanenta;

maturitatea sexuala este atinsa in jurul varstei de 4-5 luni, dar nutriile isi pot incepe activitatea sexuala abia in jurul varstei de 7 luni;

in cazul femelelor adulte, caldurile apar dupa fatare la circa 24 de ore si se repeta la 28-30 de zile, dar de obicei fata de doua ori pe an.

ovulatia este indusa de actul sexual;

exista doua sisteme de monta: in harem sau libera;

gestatia dureaza in medie 4 luni si jumatate (127-133 de zile);

fatarea este eutocica (fara dificultati), avand loc in cuibul de fatare. Femela naste, in medie, circa 6-7 pui/fatare, puii avand o greutate in jur de 150-250 grame;

puii se nasc cu ochii deschisi, cu par si cu dinti;

intarcarea se realizeaza la 60 de zile, prin scoterea femelei din cuib.
Apa este esentiala in viata nutriei. Daca apa lipseste, nutria nu-si poate peria blana, iar puful devine impaslit. Apa este, de asemenea, un factor important pentru o viata reproducatoare buna. Nutriile sunt sensibile la temperaturiile scazute. Acuitatea vizuala este scazuta, orientarea realizandu-se cu predilectie pe baza mirosului.

Boli si afectiuni curente
Nutria este un animal rezistent la boli. Ca si in cazul altor animale salbatice, nutriile nu sunt scutite de parazitii intestinali (viermi lati, inelari) si externi (paduchi, pureci).

Speranta medie de viata, in captivitate, este de circa 8-10 ani.

26 Aprilie 2007
Lup
Din cauza distrugerii habitatelor, schimbarilor de mediu, persecutiei din partea omului, lupii cenusii se mai gasesc astazi doar in cateva regiuni ale Statelor Unite, Alaska, Canada, Europa si Asia.
Aspectul exterior si dimensiunile
Lupul (Canis lupus lupus) este un mamifer salbatic, robust si suplu, de talie mare. Dimorfismul sexual nu este pronuntat. Lupul este un animal digitigrad, calcand pe pernitele degetelor, care sunt prevazute cu unghii neretractile. Capul similar unui caine de talie mai mare este prevazut cu un bot lung (10 cm), triunghiular ornat cu mustati, lungi si dese. Ochii sunt putin oblici, mai departati in comparatie cu cainele, cu pupila rotunda. Urechile sunt mai mici, in comparatie cu cainele, ascutite si purtate in sus. Caninii sunt foarte bine dezvoltati Gatul este puternic, ornat de un guler in sezonul de iarna. Pieptul este puternic, adanc si suficient de lat. Coada este stufoasa, relativ scurta si groasa. Picioarele puternice si musculoase sunt acoperite de par scurt. Picioarele anterioare par mai inalte decat cele posterioare. Urma lupui este similara celei a unui caine de aceeasi talie, dar usor mai alungita. Degetele sunt imprimate mai strans, cu ghearele vizibile, cele din mijloc fiind mai apropiate decat la caine. Cand sunt in haita, lupii calca unul pe urma celuilalt, astfel ca pe zapada este greu de estimat numarul membrilor haitei. Blana este de culoare de la alb-cenusiu (sur) pana la brun-cenusiu, functie de subspecie si de aria de raspandire. Ea se compune din doua tipuri de fire de par: unul foarte des, lanos, moale, profund, de culoare galbui-cenusie si altul, mai lung, aspru, avand varful negru, numit spic si care da coloritul blanii. Exista o diferenta intre invelisul pilos in sezonul estival si cel din timpul iernii. Blana „de vara” este mai inchisa la culoare, mai scurta si mai rara, in timp ce cea „de iarna” este de culoare mai deschisa, mai lunga, mai deasa si cu puf abundent. In Romania, lupii prezinta o culoare cenusiu carunt. Lungimea corpului este de circa 1,5 m, la care se adauga coada de circa 0,8 m. Greutatea corporala depinde in functie de sex si de subspecie, fiind cuprinsa intre 30-50 kg, si in mod exceptional pana la 70 kg.

Comportamentul
In perioada imperecherii, lupii traiesc in perechi si numai toamna tarziu si iarna, in haite. Spre deosebire de alte animale salbatice, lupul este sociabil, traind in haite formate din perechea conducatoare, masculul si femela alfa, si puii din anul respectiv. In sezonul de iarna, haitei i se adauga si exemplarele din anii precedenti, inrudite, astfel ca o haita poate ajunge la 20-30 de membri. In fiecare haita exista o ierarhie care este respectata si numai in cazuri exceptionale sunt acceptati in haita lupi care nu sunt inruditi cu perechea conducatoare, alfa. Apartenenta de o haita ii face sa devina mai puternici si mai de temut. Traiesc solitari doar lupii tineri, in cautarea unui teritoriu. Sunt animale exclusiv nocturne. Lupii sunt extrem de precauti fata de om, pe care nu-l ataca decat daca se simte amenintat, este ranit sau turbat. Vanatoarea se realizeaza de cele mai multe ori in haita, putand vana chiar si animale mari (peste 500 kg). Lupul poate consuma pana la 10 kg de carne la o masa. Sunt animale care-si desemneaza teritorii, mai mici sau mai extinse (de 10 ori mai mari decat ursul), in functie de numarul membrilor haitei si de volumul de hrana. Comunica cu semenii prin diferite sunete (urlete, scancituri, latraturi, etc.) sau prin diferite pozitii ale corpului si ale cozii. Spre exemplu, purtarea cozii in pozitie verticala semnifica ca acel lup este seful haitei. In momentul in care ataca, coada se afla in pozitie orizontala.

Habitatul si aria de raspandire
Lupul este raspandit in Europa, Asia, America de Nord, Orientul Apropiat si Asia Centrala, intalnindu-se in stepe, munti si rar in taiga. In Romania, lupii sunt intalniti in Delta Dunarii, in zonele subcarpatice. Prefera zonele impadurite de multe, din zonele subcarpatice, dar coboara de si in regiunile de deal sau in rapele adanci cu maracinisuri, greu de penetrat de catre om. Lupul este un animal nomad, schimbandu-si perpetuu locul de trai.

Hranirea
Animal carnivor in mod nativ, in caz de necesitate, lupul este si omnivor, consumand fructe, scoarta de copac. Se comporta atat ca vanator, cat si ca necrofag, avand un rol esential in ecosistem, prin pastrarea echilibrului natural. Lupul consuma aproape orice fel de vietate de la larve, broaste, reptile, pasari si ouale acestora, rozatoare si alte animalute pana la mistret, cerbi si caprioare, oi, vite si chiar ursi. In cautarea hranei, lupii pot parcurge distante foarte lungi, chiar pana la 100 km, intr-o noapte.

Aspecte particulare
Simturile sunt extrem de dezvoltate, dar, in special, mirosul si vazul, astfel ca lupul poate vana la fel de bine atat noaptea (timpul preferat pentru vanatoare), cat si ziua, dimineata sau in amurg. Are o mare rezistenta la durere si sunt neinfricati in lupta, dand dovada de o inteligenta deosebita. La vanatoare foloseste diferite tertipuri, de la invaluirea pe flancuri a prazii la manarea treptata catre zonele inchise, unde este mai usor de invins. Izbuteste sa sesizeze si sa ocoleasca capcanele. Lupul adult urla pe diferite tonalitati, aceasta fiind o modalitate de comunicare intre membrii haitei. Naparlirea se produce, in general, toamna in zonele temperate. Viteza de alergare poate depasi 60 km/h.

Viata reproducatoare:

estrul (perioada de calduri) dureaza 5-7 zile;

imperecherea are loc in lunile februarie-martie, dupa care masculul ramane alaturi de femela, formand o familie pentru a-si creste puii impreuna;

gestatia dureaza 62-63 zile (9 saptamani), lupoaica dand nastere, in medie, la 4-6 pui/fatare;

puii se nasc cu conductul auditiv inchis si orbi, ochii deschizandu-li-se dupa circa 2 saptamani de la fatare. Alaptarea se face timp de 6 saptamani, apoi puii sunt intarcati;

la varsta de 3 saptamani, puilor le apar dintii de lapte, iar la 15-28 de saptamani, dintii de lapte sunt complet schimbati cu cei permanenti.
Boli si afectiuni curente ale lupilor
Lupii pot fi afectati de o serie de boli si traumatisme.
Traumatisme si alte leziuni

lupii pot suferi traume de diferite grade produse de prada de talie mare, care incearca sa se apere. Leziunile sunt cu atat mai serioase cu cat animalul care incearca se se apere poseda coarne. Lupii pot fi prinsi sub copitele bovinelor salbatice sau domestice, leziunile produse fiind de cele mai multe ori mortale;

omul, de asemenea, le poate produce diferite traume lupilor prin prinderea lor in capcane, prin braconaj, prin accidentarea rutiera sau prin otravire (lupii pot consuma si ei, similar cainelui, antigel);

alte leziuni sunt produse de stancile in cadere, de scufundarea in cursurile de apa, de luptele cu alti lupi (dispute pentru teritoriu si in perioada de imperechere), de atacurile ursilor sau de infectii produse de intepaturile porcilor spinosi;

mai rar, dar lupii pot fi surprinsi si de avalase.

Boli diverse

Lupii sunt susceptibili la mai mult de 100 de boli, printre care: parazitozele cu viermi circulari (limbrici), tenii, trematode, rai, acarieni, paduchi, pureci, jigodia, cataracta, papilomatoza orala, tularemia, tuberculoza bovina, artrita, cancerul, ricketii, penumonia, boala Lyme, etc.;

Raia este cauzata de acarieni microscopici, ce afecteaza atat parul, cat si pielea. In raia sarcoptica, scarpinatul intens este determinat de migrarea femelelor de acarieni in straturile profunde ale pielii pentru a-si depune ouale. In raia demodectica, acarienii se gasesc la nivelul porilor pielii si determina sau nu prurit (scarpinare). Simptomele sunt reprezentate de leziuni ale pielii, cruste si caderea parului. Lupii care contacteaza rai in sezonul rece sunt in pericol de a degera.

Maladia Carre (jigodia) este o boala extrem de contagioasa produsa de un virus microscopic. Boala se rasfrange, in general, asupra pielii, componentelor ochilor, a tractului intestinal si, mai rar, asupra sistemului nervos. Simptomele sunt reprezentate de febra, diminuarea apetitului, secretii la nivel ocular si nazal. Diareea si deshidratarea pot aparea ulterior in stadiile finale ale bolii, precedand moartea animalului.

Turbarea (rabia) – contrar legendelor populare, rabia este rar intalnita la lupi. Cazurile sporadice de turbare la lupi sunt determinate de contractarea bolii de la sconcsi, ratoni, lilieci sau vulpi.
Speranta medie de viata a lupilor este de 15-16 ani. Varsta se poate aprecia cu aproximatie dupa tocirea dintilor.
Capra neagra
  Capra neagra (Rupicapra rupicapra), o adevarata mandrie a tarii noastre, salasluieste pe crestele alpine greu accesibile chiar si celor mai experimentati alpinisti. Mamifer erbivor prin excelenta, capra neagra isi face rareori simtita prezenta. Trebuie sa te consideri nocoros daca ai avut vreodata ocazia sa-i distingi silueta pe vreunul din piscurile din Carpati. In timpul lunilor de vara, carduri de capre negre cutreiera pajistile alpine de la altitudini de peste 1800 metrii. Odata cu sosirea iernii, capra neagra coboara la altitudini mai mici (sub 1100 metrii), unde se poate adaposti in padurile montane, dar va ramane aproape de pantele stancoase ale muntilor.




Aspectul exterior si dimensiunile



  Capra neagra este mamifer cu aspectul exterior similar caprei, dar apartine unui gen propriu si este mai strans inrudita cu goralul (antilopa indiana) decat cu caprinele. Caprele negre sunt animale cu trasaturi distinctive.

  Blana de vara a caprei negre, scurta si moale, este aproape in totalitate de culoare maro-roscat, in timp ce iarna, ea devine maro-ciocolatie si este fomata din fire de par de protectie, groase si lungi de 10-20 cm, ce acopera un strat profund, de puf, dens. Regiunile ventrale ale corpului (abdomenul, fata interna ale membrelor, pieptul) sunt mai deschise la culoare. Coama de culoare inchisa si formata din peri lungi pleaca de la ceafa prelungindu-se pe linia spinarii si terminandu-se la coada. Picioarele sunt, in general, de culoare mai inchisa. Maxilarele, obrajii si partea superioara a nasului caprei negre sunt alb imaculat. De la nivelul ochilor spre bot, se sesizeaza o dunga neagra. Cornele negre si ascutite sunt prezente la ambele sexe, ridicandu-se vertical din varful capului si arcuindu-se spre spate in treimea lor superioara. La masculi, coarnele sunt mult mai goase si mai arcuite in comparatie cu femelele. Coarnele caprelor negre pot atinge o lungime de pana la 32 cm.




  Capra neagra prezinta o lungime a corpului in jur de 110-130 cm si o inaltime la nivelul greabanului de circa 70-85 cm. Lungimea cozii poate ajunge pana la 10-15 cm. Greutatea corporala a unei capre negre poate atinge 15-60 kg.




Comportamentul



  Capra neagra, sfioasa si sperioasa, isi face rareori simtita prezenta. Trebuie sa te consideri nocoros daca ai avut vreodata ocazia sa-i distingi silueta pe vreunul din piscurile din Carpati. Animal diurn, capra neagra isi desfasoara majoritatea activitatilor in timpul zilei, retragandu-se la asfintit in locuri greu accesibile pentru pradatori.




  Ca si in cazul altor vietuitoare, in comunitatile de capre negre se stabileste o ierarhie. Femelele si tineretul alcatuiesc turme de 5-30 indivizi numite ciopoare, in timp ce masculii adulti sunt solitari. Tinerii masculi raman alaturi de grupul format in jurul mamei pana la varsta de 2-3 ani, urmand ca mai apoi sa traiasca nomadic pana se maturizeaza complet in jurul varstei de 8-9 ani, cand devin atasati de un teritoriu propriu.




  Semnalele de alarma sunt reprezentate de suieraturi, sforaituri si batai din picioare. In timpul rutului de toamna (jumatatea lui octombrie-decembrie), masculii reproduc un mormait sau un grohait, pentru a-si delimita domeniul. Masculii adversari se izbesc cu coarnele, se haituiesc unul pe altul pentru a decide cine castiga accesul la femele. Masculii in perioada de rut isi desemneaza teritorii, pe care si le marcheaza cu substante odorante eliminate de o glanda situata inapoia coarnelor lor.




Habitatul si aria de raspandire



  Capra neagra este regasita cu predilectie in regiunile stancoase si pe pajistile alpine din Europa, in special, in Carpati (Retezat, Parang, Fagaras, Bucegi), Pirinei si Alpi, si din Asia Mica.




  In timpul lunilor de vara, carduri de capre negre cutreiera pajistile alpine de la altitudini de peste 1800 metri, delimitandu-si domenii de pana la 74 hectare. Odata cu apropierea iernii, caprele negre migreaza la altitudini mai joase, unde se pot adaposti in regiunile impadurite, ramanand cu toate acestea in apropierea pantelor stancoase. Cand sunt in pericol sau sunt avertizate de alti semeni, caprele negre se retrag cu repeziciune in locurile cel mai putin accesibile, executand salturi de pana la 2 metri inaltime si 6 metri lungime. Extrem de sprintene si rezistente, caprele negre pot calatori pana la 50 km/ora pe terenurile abrupte sau accidentate.




Hranirea



  Capra neagra se hraneste cu diferite ierburi, lucerna, licheni, muschi, foioase si lastari. Caprele negre pot consuma o multitudine de plante care sunt otravitoare pentru om, cum ar fi tisa, degetelul rosu si matraguna, dar evita urzicile si feriga.




Aspecte particulare



Viata reproducatoare
  Maturitatea sexuala este atinsa diferit in functie de sex, masculii la 3 ½-4 ani, iar femelele la circa 2 ½ ani.

  La capra neagra, perioada de gestatie este de 170 zile (circa 6 luni).

  De regula, femela da nastere unui singur pui si mai rar, la 2-3.

  Nasterea puilor are loc de cele mai multe ori primavara tarziu, in lunile mai-iunie, iar majoritatea iezilor nou-nascuti isi pot urma mama, imediat dupa fatare.

  Daca mama este ucisa, alte femele ii iau locul, ingrijand iezii. Intarcarea iezilor se face dupa 6 luni.




Determinarea varstei la capra neagra
Ca si in cazul oilor, dintii caprei negre se schimba odata cu inaintarea in varsta. Dintii cresc intr-un anumit ritm, aspect pe baza caruia se poate estima varsta exemplarului examinat. Dantura se uzeaza odata cu imbatranirea animalului;

Coarnele caprei negre cresc in lunile de vara in fiecare an. In perioada de iarna, coarnele nu mai cresc, ceea ce induce formarea inelelor de corn, evidente si definitive. Prin numararea inelelor formate pe coarne, este posibila estimarea varstei animalului. Bineinteles, ca aceste metode sunt greu de aplicat pe teren chiar si pentru cei experimentati. Coarnele cresc intr-un anumit ritm si urmaresc un anumit model, pe segmente, ramanand pe toata durata vietii animalului, neaparand fenomenul de inlocuire ca in cazul altor cornute. Dezvoltarea segmentelor celor mai mari se produce in primii 1-4 ani de viata ai caprei negre, urmand ca apoi sa apara segmente mai mici. Prin numararea segmentelor de dimensiuni mari si apoi a inelelor se poate determina varsta aproximativa a exemplarului.




Sexarea caprelor negre (determinarea sexului)
  Una dintre modalitati este examinarea coarnelor. La masculi, coarnele sunt mult mai arcuite si mai lungi decat la femele. Totusi, aceasta metoda este greu de aplicat in teren, in special daca acest lucru este facut de o persoana fara experienta si exista cativa indivizi pentru a fi comparati. Poate exista, de asemenea, o variatie considerabila a acestei caracteristici facand ca identificarea corecta numai pe baza aspectului coarnelor sa fie dificila.

  O alta metoda care se poate aplica in teren este examinarea marimii grupului. Grupurile mari de capre negre sunt apoape sigur formate din femele, in timp ce exemplarele solitare sau grupurile de 2-3 exemplare sunt cel mai probabil masculi. Femelele sunt mai mici si mai slabe decat masculii. Inca o data, si aceasta metoda este dificil de aplicat in teren, mai ales daca sunt cateva exemplare care pot fi comparate.




  Speranta de viata la capra neagra este de 14-22 ani, dar s-au intalnit si exemplare mult mai longevive.
Urs carpatin
Numarul ursilor bruni este in continua scadere, fiind estimat la circa 100.000 de exemplare. Conform World Wide Fund for Nature este urgenta nevoie de programe de protectie pentru aceasta specie.
Aspectul exterior si dimensiunile
Ursul brun frapeaza prin aspectul si talia sa. Se diferentiaza de celelalte rase de ursi prin dezvoltarea excesiva a musculaturii cefei si spatului, dandu-i aspectul unui animal cocosat. Este animal plantigrad, calcand pe toata talpa piciorului, similar omului. Centrul de greutate se afla in laba piciorului. Animal corpolent si musculos, urusul carpatin prezinta un cap lat, masiv, de forma rotunda spre ovala. Fruntea este bombata. Nasul este scurt, conic urechile rotunjite, iar ochii mici, oblici, cu pupila rotunda si irisul colorat in tandem cu coloritul blanii. Gatul este scurt, gros si musculos. Spatele este bombat, usor inclinat catre omoplati. Coada este scurta si puternica (ciot). Picioarele sunt lungi, puternice, musculoase si sunt prevazute cu talpi scurte (pana la 30 cm). Laba picioarelor este prevazuta cu gheare curbate, puternice. Ghearele de la nivelul membrelor anterioare sunt mai lungi (formand adevarate cangi). Blana este deasa alcatuita din peri moi, mai lungi pe fata, abdomen si fata interna a membrelor. Lungimea firului de par variaza in functie de anotimp, fiind mai lung (8-9 cm) in lunile decembrie-aprilie-mai si mai scurta in lunile iulie-septembrie. Ursul tanar prezinta un guler alb ingust, cu marginile bine delimitate, care o data cu inaintarea in varsta se lateste, devenind galben, galben-cafeniu, pana se inchide la nuanta blanii. Culoarea blanii variaza de la cafeniu deschis pana la negru. Culoarea labelor poate fi de la negru la maro-ciocolatiu, cenusiu, rosu sau maro deschis, in functie de aria de raspandire. Cel mai mare urs, in viata, ursul de Kodiak, traieste pe coasta Alaskai si prezinta o greutate corporala de pana la 800 kg si o inaltime de circa 3 m (ridicat pe picioarele din spate). Simturile auzului si mirosului sunt foarte bine dezvoltate. Vazul este deficitar, astfel ca ursul se orienteaza cu ajutorul celorlalte simturi. Masculii sunt mai inalti (pana la 1,9-2,5 m) si mai masivi (140-320-850 kg), in comparatie cu femelele (100-200-450 kg). Ursul carpatin prezinta un mers lent, cu capul coborat intre omoplati, privind catre sol sau intr-o parte. Se poate catara in copaci si poate alerga in salturi mari. In coborare, pe pantele abrupte se rostogoleste, iar in urcare se descurca binisor.

Comportamentul si modul de viata
Sunt animale solitare, care-si strabat teritoriul din primavara pana toamna in cautarea hranei. Devin mai sociabili in timpul sezonului de imperechere, intre lunile mai-iulie. Nu au dusmani naturali, cu exceptia omului, lupului sau cainilor ciobanesti, evitand animalele cu care nu se poate hrani. In lunile reci, ursii carpatini se retrag in zonele stancoase, greu accesibile omului, in pesteri sau in gropi sapate in pamant pentru a hiberna. Pestera sau spatiul ales pentru hibernare prezinta intotdeauna orificiul de iesire ingustat si bine ascuns. In aceasta perioada, functiile lor vitale sunt mult diminuate pentru a economisi energie, temperatura corporala li se diminua cu circa 40C, iar necesarul de substante esentiale provine din rezervele de grasime din timpul verii. Inainte de patrunderea in barlog, urusul consuma plante purgative, dupa care consuma scoarta de rasinoase in amestec cu diferite plante care vor forma un adevarat dop la nivelul orificiului anal, astupand complet rectul. In barlog, ursul sta cu capul orientat spre iesire pentru a-l parasi in caz de pericol. In interiorul barlogului isi amenajeaza patul format din muschi si cetina, acoperind din interior si intrarea, lasand doar o deschizatura pentru aerisire. Fiecare individ are barlogul lui. In primavara, dupa ce iese din barlog, ursul consuma plante purgative si multa apa in vederea eliminarii dopului rectal. Ursul nu ataca decat daca se simte amentintat sau este ranit. Ursoaica este mai agesiva, in special daca este insotita de progenituri. In momentul atacului, ursul se ridica pe picioarele din spate si scoate un muget caracteristic, atacand in mod special capul victimei. Cu o singura smucitura isi poate scalpa victima.

Habitatul si aria de raspandire
Diferitele subspecii de urs brun se gasesc in nordul Asiei, Japonia, Canada, Statele Unite si aproape in intreaga Europa. In Statele Unite, ursul brun este cunoscut sub denumirea de ursul Grizzly deoarece varfurile firelor sale de par sunt argintii. Este un animal cu o mare putere de adaptare la diferite habitate, de la campie la paduri si zone subalpine. Prefera zonele montane inpadurite, greu accesibile, cu copaci doborati sau stanci, dar si pe cele de deal, bogate in livezi cu pomi fructiferi. Ca si in cazul altor mamifere salbatice, ursii isi desemneaza teritorii, de regula, foarte largi (in functie de sursa de hrana), care includ vai, cursuri de apa, stancarii si desisuri de padure. Fiind animale solitare, au tendinta de a-si evita confratii, existand rare situatii in care isi incalca reciproc teritoriile.

Hranirea
Ursul carpatin este un mamifer omnivor, preferand carnea. Se hraneste cu plante (jir, ghinde, castane, fructe de padure), insecte (furnici), melci, peste, pasari, mamifere, hoituri. O mare parte din alimentatia sa este compusa din radacini, graunte si ierburi. Este recunoscut ca un pradator al campurilor de cereale, cartofi sau varza. Similar copiilor, adora dulcurile. Este innebunit dupa fructele de padure (zmeura, afine, macese, mere padurete) si alte fructe, dar cel mai mult ii place mierea. Daca le este foame ataca elani, cerbi si caprioare. Cand in padure nu-si gaseste hrana necesara, coboara pana aproape de orase sau la marginea satelor, scotocind prin gunoaie sau facand adevarate masacre in curtile gospodarilor si in stani. Nu sunt legende povestirile potrivit carora ursul o ia la fuga cu o oaie sau cu o vaca la subtioara. Ursul strabate kilometri intregi in cautarea hranei (pana la 100 km), revenind intotdeauna pe teritoriu creat pentru a hiberna. Tipul de hranire depinde in mare masura si de varsta exemplarului. Astfel, ursii tineri se hranesc cu predilectie cu ghinda, jir, mere padurete, zmeura, afine, miere de albine, iarba frageda, ovaz, porumb si diferite radacini (alimentatie preponderent vegetala), in timp de ursii adulti (cu experienta in ale vanatorii) consuma peste (sunt innebuniti dupa somon), pasari si ouale acestora, oi, vite si rumegatoare salbatice (elani, caprioare), iar la nevoie se hranesc si cu cadavre care n-au intrat inca in putrefactie. Ursul este considerat cel mai mare pradator de la noi din tara, dar cu toate acestea are si el dusmanii sai de temut: omul, lupul, cainii ciobanesti.

Aspecte particulare
Masculul traieste intotdeauna izolat, in timp de ursoaica nu-si paraseste niciodata puii pana pe la varsta de 2-3 ani, formand o familie.
Viata reproducatoare:

maturitatea sexuala este atinsa de ambele sexe aproximativ in aceeasi perioada (la varsta de 3 ani). Masculii sunt mai tardivi, devenind deplin adulti in jurul varstei de 8-10 ani;

sezonul de imperechere este in lunile aprilie-mai sau mai-iulie;

femela se poate imperechea cu mai multi masculi, astfel ca paternitatea este foarte dificil de determinat, puii putand prezenta tati diferiti;

ursoaica fata de regula o data la doi ani;

gestatia dureaza in medie 7-8 luni, ursoaica dand nastere la 1-3 pui, in perioada ianuarie-martie;

puii se nasc orbi si cantaresc in medie 400-500 grame si 20-25 cm lungime. Ochii se deschid dupa 25-30 de zile de la nastere. Ies din barlog abia la varsta de 2-3 luni, dar sunt alaptati si ingrijiti de mama pana toamna tarziu (pana la varsta de 1 ½ ani);

dupa varsta de 2-3 ani, puii isi parasesc mama in cautarea de teritorii proprii.
Vanatoarea:

ursul este protejat de lege, fiind pe cale de disparitie in Europa;

in Romania, ursul se vaneaza limitat si numai in cazul in care exista o suprapopulatie, fiind permise numai anumite sezoane, respectiv, intre 15 martie-15 mai si 1 septembrie-31 decembrie;

metode de vanatoare: goana, dibuitul si panda. Este interzisa vanarea ursilor din observatoare inchise si este de preferat sa nu se foloseasca nadirea;

trofeul este reprezentat de blana si craniu si neconventional, de osul penian.
Speranta de viata a ursului carpatin este, in medie, de 30-35 de ani, fiind mai scazuta in cazul femelelor (20-25 de ani).

26 Aprilie 2007
Caprioara
Caprioara este cea mai mica specie de capre salbatice originare din Europa. Masculii au tendinta de a fi mai mari si mai robusti, in comparatie cu femelele.
Aspectul exterior si dimensiunile
Caprioara este cea mai mica specie de capre salbatice originare din Europa. Masculii au tendinta de a fi mai mari si mai robusti, in comparatie cu femelele. Masculul poarta denumirea de caprior, iar femela de caprioara sau ciuta. Blana este diferita functie de sezon. Iarna, blana este mai deasa, mai lunga, dand animalului un aspect ciufulit, neingrijit, avand culoare cenusie sau maro-cenusiu. In timpul lunilor de vara, blana este mai scurta si mai rara, avand culoare maro sau castaniu aprins. Blana de iarna incepe sa creasca la inceputul lunii septembrie si este schimbata in aprilie-mai. In timpul lunilor de iarna, blana de la nivelul fetei posterioare a crupei este de culoare alba, usor sesizabila. In timpul lunilor de vara acest semn este mai putin sesizabil. Coada este foarte scurta, de cativa centimetri lungime. Capul este mic, mai mult lung decat lat. Botul, in general, este de aceeasi culoare ca restul corpului, dar nasul este intotdeauna de culoare neagra. Adesea prezinta diferite pete de culoare alba pe obraji si in partea superioara a gatului. Urechile sunt mari, ovale, fiind conturate cu par de culoare neagra, iar interiorul este captusit cu par moale, de culoare alba. Numai masculii prezinta coarne, care le cad in octombrie-noiembrie, dar le cresc din nou, pana vara, in perioada de rut. Coarnele au, in medie, o lungime de 30 cm. In general, coarnele prezinta pana la 6 varfuri la capriorii adulti, in timp ce la cei tineri, numarul este mai redus. Rozetele bazale sunt bine-definite. Coarnele sunt utilizate de masculi in disputele pentru femele din timpul perioadei de imperechere. Picioarele sunt suple si prevazute cu copite inguste si scurte ale caror degete laterale sunt bine dezvoltate. Lungimea corpului este de 95-135 cm. Inaltimea la greaban este de 63-67 cm. Greutatea corporala este de 18-29 kg.

Comportamentul
In comparatie cu alte subspecii de capre salbatice, caprioara este, de obicei, un animal solitar. Caprioarele, in general, traiesc singure sau in grupuri mici alcatuite dintr-o femela si puii acesteia. Teritoriul lor este destul de mic, de circa 1 km2. caprioarele se hranesc cu predilectie dimineata sau seara tarziu, odihnindu-se in restul zilei. Caprioarele se organireaza in turme alcatuite din 20-40 de membri, numai iarna.

Habitatul si aria de raspandire
Caprioara prezinta o arie de raspandire destul de extinsa, fiind regasita in zonele temperate ale Europei si Asiei. Caprioara este un animal care se adapteaza foarte usor, motiv pentru care este intalnit intr-o multitudine de habitate. Prefera zonele impadurite, cu multa vegetatie. In Romania, o veti intalni de la ses, pana in padurile subcarpatice.

Hranirea
Caprioara nu este foarte pretentioasa, dar prefera vegetalele bogate in apa. Consuma cu placere ramuri tinere, muguri, frunzele diferitilor arbori si arbusti, scoarta de copac, lucerna, etc. Se va hrani, de asemenea, cu recolta terenurilor agricole si daca va avea posibilitatea va intra in livezile de pomi fructiferi, delectandu-se cu frunzele si fructele acestora. Toamna, caprioarele prefera alimentele concentrate (seminte, fructe).

Aspecte particulare
Caprioara naparleste de doua ori pe an, primavara si toamna. Frecvent, intre masculi apar dispute pentru teritoriu si pentru femele, in perioada de rut.
Viata reproducatoare:

maturitatea sexuala a masculilor se produce pana la sfarsitul primului an de viata, dar nu sunt apti pentru imperechere pana la varsta de 3 ani;
femela este apta pentru imperechere la varsta de 14 luni si este monoestrica;
estrul (perioada de calduri) dureaza circa 36 ore;
perioada de imperechere (de rut) are loc in fiecare vara, in iunie-august; desi se imperecheaza la inceputul verii, beneficiaza de un procedeu special, care le permite sa nasca, primavara, intr-o perioada optima. Acest procedeu poarta denumirea de implantare intarziata;
gestatia dureaza circa 300 de zile, dand nastere, in general, unui singur pui, si mai rar, la 2 pui/fatare, care prezinta ochii deschisi si sunt complet acoperiti cu par;
fatarea are loc in mai-iunie; iezii prezinta de-a lungul laturilor corpului un sir de pete albe, care le asigura camuflarea in iarba inalta. Acest desen se estompeaza la varsta de aproximativ 2 luni;
puii cresc rapid si pot fi intarcati la varsta de 2-3 luni si raman alaturi de mama pana aceasta da nastere altei generatii, anul urmator.  

Speranta medie de viata a caprioarei este de circa 8 ani, cu o maxima de 14-16 ani.
Vulpe
Vulpea rosie este una dintre rasele de vulpe intalnita aproape in intreaga Europa si Nordul Americii si mai putin in Nordul Africii si Australia. La noi in tara, populatii de vulpi se gasesc cu predilectie in Campia Romana, Dobrogea, dealurile subcarpatice, precum si in platoul Bucegilor
Aspectul exterior si dimensiunile
Vulpea are o constitutie fina. Botul este lung si ascutit, prevazut cu mustati stufoase. Ochii sunt asezati oblic, cu deschiderea pleoapelor ingusta, de culoare rosu-brun, cu pupila contractata, foarte putin ovala. Buzele sunt subtiri, ornand deschiderea gurii sub forma unui ranjit. Urechile sunt scurte si late, purtate ridicat. Caninii sunt foarte ascutiti. Premolarul IV de pe maxilarul superior si primul molar de la nivelul mandibulei sunt mai dezvoltati, purtand denumirea de carnasiere. Mandibula nu prezinta miscari de lateralitate, ci doar in sus si in jos. Vulpea prezinta membre scurte, cele din fata avand cinci degete, iar cele din spate, numai patru. Coada este lunga si stufoasa, purtata de cele mai multe ori printre picioare. Lungimea corpului este cuprinsa intre 110 si 130 cm, din care coada prezinta o lungime de 30 – 40 cm. Vulpea adulta poate ajunge pina la 9 – 10 Kg. De la nivelul capului si pana la jumatatea spatelui, blana vulpii este roscata. De la acest nivel incep sa se suprapuna perii lungi, de culoare sura (cu varful albicios), diminunand intensitatea roscatului. Laturile trunchiului sunt, de asemenea, roscat-sur. Membrele pe fata anterioara si laterala, precum si fata externa a urechilor sunt de culoare neagra. Culoarea neagra mai este intalnita si la nivelul comisurilor buzelor. Culoarea alba este regasita sub barbie, sub gat si pe burta. Coada lunga si stufoasa are parul de culoare sura, putin roscat, iar varful formeaza un ciucure de culoare alba. La unele vulpi se pot vedea pete albicioase din loc in loc in zonele in care in mod normal nu se intalneste acest colorit, pete care reprezinta urme ale unei rai vindecate. Blana vulpii este compusa dintr-un par exterior mai lung si mai aspru, care da coloritul acesteia si un puf profund, des, subtire si lanos, de culoare cenusie. Vara, parul este scurt, cu coada saraca, dand un aspect mai longelin corpului, in timp de iarna, parul este mai lung si mai aspru, formand un guler bogat in jurul gatului. Comportamentul

Vulpea este un animal nocturn, solitar, netraind in haite ca lupii, care isi desfasoara activitatea cu predilectie pe timpul noptii. Ziua doarme, iar noaptea iese din vizuina pentru a vana. Cand este flamanda sau trebuie sa-si hraneasca puii, indrazneste sa iasa si pe timpul zilei pentru a-si procupa hrana. De asemenea, vulpea poate fi vazuta in timpul zilei, in perioada imperecherilor. Ca si in cazul altor animale, vulpea isi desemneaza un teritoriu, mai mare sau mai mic in functie de sursele de hrana si de capacitatile sale de a si-l apara. Teritoriul este adesea ales de catre un mascul, care este insotit de 1-2 femele si puii lor. Odata stabilite intr-un teritoriu, vulpile raman acolo pe tot parcursul vietii. Doar puii, toamna, se indeparteaza de teritoriul natal la o distanta apreciabila (10-400 km). Sunt animale de vizuina, astfel ca oriunde isi pot sapa o vizuina sau gasesc una de-a gata, unde este un pic de liniste si ceva rozatoare isi vor intemeia locuinta. Viteza de deplasare a vulpilor este de 48 km/h. Mersul este foarte variat. Vulpea se poate deplasa in trap intins sau salturi lungi sau se poate furisa cu pasi marunti. Urma vulpii lasate pe zapada sau pamantul moale este asemanatoare celei lasate de un caine de talia ei. Caracteristica este partia lasata, respectiv, sirul de urme, in linie dreapta. Partia cainelui este usor in zig-zag. Vulpea nu hiberneaza.

Habitatul
Vulpea rosie este una dintre rasele de vulpe intalnita aproape in intreaga Europa si Nordul Americii si mai putin in Nordul Africii si Australia. La noi in tara, populatii de vulpi se gasesc cu predilectie in Campia Romana, Dobrogea, dealurile subcarpatice, precum si in platoul Bucegilor. Vulpile prefera locurile salbatice (padurile, tundra, preria) in care omul ajunge cu dificultate, bogate in vegetatie. In ultima vreme, s-a constatat o crestere a populatiilor de vulpi in zonele suburbane. Vulpea isi alege cu multa iscusinta locul in care isi va cladi vizuina. Vizuina este prevazuta cu mai multe iesiri, fiind amplasata pe versantii insoriti, diguri sau in ridicaturile de pamant. Vizuinile de vulpe sunt inguste si pornesc orizontal spre deosebire de cele de viezure, mai largi si care pornesc in jos, in profunzimea terenului. Hranirea

Vulpea este nativ un carnivor desavarsit, hranindu-se cu diferite vietati pe care le poate prinde, de la iezi de caprioare pana la tot soiul de insecte. Iarna cand vanatul este putin, trage la lesuri. Este o mare consumatoare de rozatoare, fiind alaturi de nevastuica si uliul soricar, unul dintre cei mai mari dusmani ai daunatorilor agriculturii. In lipsa „carnii”, se multumeste si cu zmeura, afine, mere, pere, scoruse, faguri de viespi si albine, puii si ouale pasarilor care cuibaresc la mica inaltime. Niciodata nu vaneaza in haita, iar daca prada i-a scapat o haituieste ca un copoi.

Aspecte particulare
Viata reproducatoare - maturitatea sexuala este atinsa in jurul varstei de un an; - perioada de calduri dureaza 1-6 zile; - ovulatia este spontana, nefiind conditionata de actul copulator; - perioada de imperechere este in decembrie-ianuarie in sud, ianuarie-februarie in regiunile centrale si februarie-aprilie, in nord; - masculul prezinta spermatogeneza maxima (productia de sperma) in perioada noiembrie-martie; - copulatia dureaza 15-20 minute si este insotita de sunete specifice. Masculii intra in competitie pentru femele, avand loc lupte acerbe intre pretendenti. - perioada de gestatie este de 51-53 de zile, vulpea dand nastere, in medie, la 4-6 pui, maxim 12; - ochii sunt intotdeauna inchisi la nastere, incepand sa se deschida din a 12-a zi si fiind complet deschisi in jurul varstei de 17 zile; initial, au culoare albastru-gri, urmand apoi sa se inchida pana la maro-brun pana la varsta de 40 de zile. In timp, culoarea se poate modifica sre o nuanta albastra sau verzui, in functie de rasa; - dupa 5 saptamani, puilor incepe sa le creasca parul mai rezistent si mai lung; - in primele 4 saptamani de viata se hranesc exclusiv cu laptele matern; - vulpoii sunt foarte dedicati familiei lor, astfel ca in cazul in care, din diferite motive, vulpea moarte, rolul acesteia este luat de vulpoi. Rolul in ecosistem si importanta pentru sanatatea publica

Vulpea prin stilul ei de viata si de hranire reprezinta un pion important in tinerea sub control a populatiilor de rozatoare, unele dintre ele adevarati daunatori ai agriculturii. In raport cu interesele umane, vulpea se dovedeste atat folositoare, cat si daunatoare. Printre utilitatile vulpii se numara decimarea rozatoarelor daunatoare agriculturii, curatarea naturii de cadavre, efectuarea selectiei naturale, eliminand vietuitoarele slabe, cu diferite debilitati si bolnave si furnizarea de blanuri de valoare. Vulpea este responsabila de transmiterea unor boli atat la alte animale, cat si in randul populatiei umane. Cel mai frecvent sunt vectori pentru turbare si raie.

Boli si afectiuni curente
Vaccinarea este o manopera importanta atat pentru sanatatea vulpilor, cat si pentru cea a populatiilor umane. Vulpile trebuie vaccinate anual contra bolilor infecto-contagioase mai frecvent intalnite si care vor fi descrise ulterior. Vaccinarea se realizeaza prin administrarea preparatelor biologice (vaccinuri vii sau atenuate), fie in apa de baut, fie prin injectare subcutanata. Nu se va folosi alcoolul sanitar sau alte substante dezinfectante la locul de inoculare intrucat acestea ar putea fi inactivate in urma contactului cu aceste substante.

Bolile infectioase ale vulpilor

Bruceloza este o boala infectioasa produsa de Brucella abortus, soldata cu disfunctii ale vietii reproducatore, avorturi, etc. Din nefericire tratamentul pentru aceasta afectiune nu este de cele mai multe ori eficient, motiv pentru care animalele pozitive la testul serologic pentru Brucella sunt sacrificate.
Botulismul este o boala conditionata de contaminarea pestelui sau a carnii adminsitrate vulpilor cu Clostridium botulinum. Semnele bolii sunt reprezentate de paralizii flasce ale musuclaturii, respiratie abdominala, coma si moartea ulterioara. Vulpile albastre sunt mai sensibile. Pentru aceasta boala se face vaccinarea la varsta de 8-10 saptamani sau la 2 saptamani dupa intarcare, utilizandu-se vaccinul antibotulinic pentru nurci.
Enterotoxiemia vulpilor este produsa de Clostridium perfringens, tipul C si se manifesta ca o gastroenterita. Mai sensibile sunt vulpile albastre. Se presupune ca sursa de contaminare ar fi carnea de peste sau foca de calitate necorespunzatoare. Este o boala care decimeaza rapid efective intregi de vulpi.
Colibaciloza poate evolua sub doua forme. Forma digestiva (gastroenterita) se manifesta prin colica, diaree, deshidratare severa si moartea consecutiva a animalului. A doua forma este reprezentata de septicemie si toxiemie. Infectia se transmite si pe cale ombilicala. Tratamentul consta in adminsitrarea de antibiotice puternice, selectate pe baza antibiogramei si de solutii perfuzabile pentru combaterea deshidratarii.
Listerioza apare frecvent in jurul varstei de 4 saptamani, manifestandu-se cu semne nervoase, slabire progresiva, scaderea sau lipsa apetitului, tremuraturi, rigiditatea cefei, salivatie abundenta. Moartea se instaleaza in circa 7 zile de la debutul bolii. Tratamentul cu antibiotice nu da intotdeauna rezultate.
Salmoneloza apare cu o incidenta mult crescuta in jurul varstei de 5-13 saptamani, manifestandu-se cu sindrom diareic sever, semne nervoase si avorturi. Boala este contitionata de factori stresanti si conditiile de intretinere necorespunzatoare. Tratamentul consta in administrarea de sulfamide, furazolidona si antibiotice cu actiune asupra aparatului digestiv.
Tuberculoza este intalnita mai frecvent la vulpile albastre. Simptomele sunt reprezentate de diminuarea fertilitatii, avort si nasterea de pui neviabili. Pentru depistarea animalelor bolnave se face testul de tuberculinare intradermopalpebrala. Animalele pozitive sunt sacrificate.
Jigodia (maladia Carre) este o boala virala infecto-contagioasa ce poate afecta vulpile de orice varsta, precum si alte canide (cainele, nevastuica, dihorul). Sursele de infectie sunt reprezentate de secretiile aparatului respirator si echipamentul contaminat. Simptomele sunt reprezentate de scurgeri oculare, cruste la nivelul nasului si ale ochilor, sindrom febril, diaree, tuse, semne nervoase. De cele mai multe ori, animalele mor datorita epuizarii. Tratamentul este ineficient. Prevenirea se face prin vaccinare, dupa varsta de 8-10 saptamani.
Encefalita (virusul hepatitei canine) se manifesta prin inapetenta, diaree, voma, icter si convulsii. In forma cronica se constata aparitia edemelor subcutanate in regiunea capului si a membrelor. Animalele trecute prin boala raman imune pentru intreaga viata. Virusul poate supravietui pana la 3 ani, astfel ca poate infecta generatii succesive de vulpi. Preventia se realizeaza prin vaccinarea vulpilor.
Turbarea (rabia) este o boala virala infecto-contagioasa, extrem de periculoasa, care afecteaza majoritatea mamiferelor. Vulpile sunt foarte sensibile la infectie si sunt considerate unul dintre cei mai importanti vectori in transmiterea bolii. Boala evolueaza cu semne nervoase si este mortala. Pentru prevenire, se face vaccinare.
Pseudoturbarea (boala lui Aujeszky) este produsa in urma consumarii carnii infectate provenita de la abatoarele de porci. Evolueaza cu simptome similare turbarii. Animalele diagnosticate sunt sacrificate.
Tricofitia (dermatomicoza) este singura boala micotica intalnita la vulpi. Se manifesta prin aparitia de cruste si prin caderea parului in special in regiunea fetei si capului.
Boli nutritionale
Carenta in biotina este produsa de consumul oualor crude. Albusul de ou crud contine o substanta care distruge biotina din alimente. Puii de vulpe incep sa manifeste simptome clinice la 12-15 saptamani de la debutul carentei si sunt reprezentate de caderea si deprecierea parului de pe corp si coada, blana incepand sa se coloreze in gri, in special, in jurul botului. Aceste simptome pot fi insotite si de dificultati in mers si infectii oculare.
Carenta in vitamina B1 (paralizia Chastek) este produsa de consumul de peste crud care contine o antivitamina B1 (thiaminaza) care distruge aceasta vitamina din organismul vulpii, declansand carenta. Carenta poate fi prevenita prin administrarea numai a pestelui fiert. Simptomele bolii sunt reprezentate de diminuarea pana la lipsa apetitului, mers nesigur, slabire progresiva si moarte. Tratamentul consta in administrarea pe cale injectabila de complex B.
Rahitismul (deficitul de calciu si fosfor) este produs de aportul insuficient de calciu si fosfor, in ciuda administrarii unei cantitati adecvate de vitamina D. Simptomele sunt reprezentate de deformari ale membrelor, mers teapan si pe chisite, articulatii deformate si tumefiate. Oasele membrelor se curbeaza si sunt predispuse fracturarii. Intr-o deficienta mai severa sau indelungata se constata si caderea dintilor. Raportul calciu-fosfor optim este de 1:1.
Boli parazitare
Ancilostomoza este o boala parazitara grava la tineret. Sunt paraziti intestinali hematofagi, care determina anemie, eliminarea de fecale normale sau lichide amestecate cu sange si moarte, in cazul infestatiilor masive. Migrarea larvelor infestante se poate produce in timpul vietii intrauterine prin circulatia materno-fetala sau dupa nastere, prin laptele matern.
Raia urechilor este frecvent intalnita la vulpi. Ea se manifesta prin formarea de depozite negricioase in interiorul conductului auditiv extern si prin aparitia iritatiei provocate de migrarea parazitilor in interiorul urechii. Tratamentul consta in toaletarea urechii si aplicarea de medicamente antiparazitare local.
Raia corpului se manifesta prin aparitia de leziuni pruriginoase la nivelul pielii. Datorita scarpinatului sau linsului excesiv pot apare leziuni mult mai severe, care se pot complica bacterian. Tratamentul consta in efectuarea de imbaieri cu substante antiparazitare.
Protozoozele sunt boli parazitare produce de protozoare de tipul coccidiilor, sarcocystilor sau toxoplasmei, determinand simptome din cele mai variate.
Viermii rotunzi (Toxoascaris, Toxocara) sunt frecvent intalniti la tineret. Se manifesta prin slabire progresiva si deprecierea blanii, vulpea capatand un aspect „jigarit”. Tratamentul se efectueaza cu medicamente antiparazitare interne.
Viermii plati. Dipylidium caninum, are ca si gazda intermediara puricele. Astfel ca pentru obtinerea unor rezultate bune se recomanda atat deparazitarea interna, cat si externa a vulpii. Taenia pisiformis are ca gazda intermediara iepurele, in corpul caruia se formeaza chisti (pe ficat si pe soaroase), vulpea infestandu-se prin consumul iepurilor contaminati sau a organelor acestora. Intoxicatia cu organocolurate se manifesta prin diminuarea apetitului, stari convulsive si in final, moartea animalului. Pasarile sau rozatoarele intoxicate cu aceste substante, ingerate de vulpe pot produce acelasi manifestari.
Boli diverse
Pseudoturbarea este observata mai rar la vulpi, mai ales in perioada naparlirii. Poate fi produsa si de parazitismul intestinal cu viermi rotunzi sau in cazul afectiunilor glandelor perianale. Animalele se automutileaza, provocandu-si rani grave la nivelul cozii sau membrelor.
Anestrul (absenta caldurilor) se poate intalni in cazul unor femele. Se poate folosi medicatia hormonala pentru inducerea caldurilor daca acestea nu sunt manifestate pana la sfarsitul sezonului de monta.
Moartea embrionara se crede ca s-ar datora infectiilor virale, dezechilibrelor hormonale, deficientelor in cresterea si intretinerea vulpilor, precum si stresului.
Speranta medie de viata este de maxim 12 ani, in captivitate si pana la 3-5 ani, in libertate.